La scena

Deschid usa barului la Scena. Intru. Pe fotoliile din hol capitanul de cursa lunga se odihneste si bea un frappe. Langa el cativa amici de bloc. Tata este prieten vechi cu el. Il asteapta sa se intoarca de pe mare de fiecare data si atunci cand o face sunt de nedespartit. Lumina este confuza si miroase a mahorca in barul acela. Vom vedea o comedie usoara in seara asta. O comedie cu actori tineri si talentati.Nu stiu ce sa zic mai mult. Doar asteptam inceperea spectacolului. Speram sa fie mai multa agitatie dar este doar o seara obisnuita, cu un spectacol obsinuit. Urcam treptele din casa veche in stil baroc care adaposteste teatrul. Balustrada este infasurata in franghie ca sa ii dea un aer mai "cool". Ajungem in sala de spectacol. Scanunele seamana cu cele regizorale din panza alba. Pe spatele fiecarui scaun este scrisa o marca de bere.Fiecare isi ia locul in scaunul de tip regizoral care nu este catusi de putin confortabil. Primul rand ramane liber. Nimeni nu indrazneste sa stea in fata. Ne este frica. De ce? Primul rand nu este oare mereu cel mai bun? Actorii intra pe neasteptate si da, uneori radem la piesa. Prietenul se simte cel mai bine. Rade si ne antreneaza si pe noi sa ne simtim acolo, in show.Il vad fericit.
      Nu il cunosc prea bine dar il stiu de atata timp pe prietenul B. A fost pe mare mai mult decat pe pamant. Dupa spectacol stam la masa si el ne povesteste despre cum in anii 80 a fost rapit de pirati cu care mai apoi s-a imprietenit.O discutie lejera de noapte buna. Imi verific ceasul si cred ca este bine sa ma duc spre casa. Piesa a fost acceptabila si mi-a facut placere sa o revad pe A.B. este actrita mea preferata si prietena de o viata. Prietenul B ne face cinste si ne spune la revedere si ca vorbim la telefon. Tata isi ia grabit geanta si isi infasoara fularul rosu atos. Il conduc pana la autobuzul 123 si apoi ma duc la culcare.Un aer umed si racoros de inceput de martie intra prin fereastra mare de tip Velux. Stau sub patura si imi frec cu placere picioarele de un cearceaf proaspat si rece. Simt cum asternutul se incalzeste. Adorm si nu visez nimic. Ma gandesc simplu la faptul ca a mai trecut o saptamana.
        La 8.15 suna telefonul. Ridic. Mama imi spune ca prietenul B a murit. O gluma poate de-a lui. Nu. Chiar a murit. Nu mai este. Treptele unui  bloc aliniat la fatada. Un bloc neintersant si foarte mohorat dintr-un cartier. O usa strajuita de doua lumanari din plastic, fara steag si fara bocitoare. Prietenul sta intr-un sicriu simplu cu cateva poze aruncate pe el de aducere aminte. Muzica de Beethoven canta de pe un lap top.
Tristete si surprindere.... Asa dintr-o data. S-a terminat. Pentru prima data ma uit la cineva care nu mai este si pot sa admir linistea de dincolo. Serenitatea este un castig sau o pierdere in functie de bataile inimii. Arunc o privire prin camera. Carti de marina, Cd-uri, mici insemnari casnice si o viata. Aici statea el - pe canapea. Se uita la filme si din cand in cand iesea pe afara.
       Cumparam un buchet de garoafe rosii si miscarea din piata ma face si mai bezmetic. Parcurg secunda cu secunda orele de viata pe care prietenul B le avusese cu mine si acum fara suflare, fara miscare, fara viitor sta intr-o cutie lacuita la etajul 7 al unui bloc infect. Cate sperante si cate planuri. Iubiri si vise care inceteaza sa mai fie de actualitate care se opresc brusc in acea secunda si cu ele totul.
       Ma uit pe camerele de supraveghere de la Scena. Vad fiecare miscare pe care el a facut-o ieri. S-a ridicat, i-a strans mana lui tata apoi m-a batut pe mine pe spate. S-a intors dupa paharaul pe care il uitase. A facut schimb de locuri cu mine, a aratat cu degetul la spectacol si a ras cand unul dintre actori s-a sters la gura oarecum obscen.
    O fatada. Jucase poker. In camera nearisita descopar un alt prieten mai trist si mai putin exuberant decat era ieri in la Scena. Obosit dupa anii petrecuti pe mare isi terminase contractul. A revenit in Bucurestiul prafuit si gol de aventura. Si-a aruncat bagajele intr-o camera, banii stransi de pe mare i-a depozitat la o banca straina si apoi s-a asezat pe canapeaua roasa din sufragerie si a inceput sa se uite la filme asa cum a facut toata viata. Nu a fost nicicand o poveste frumoasa si familia a fost grea si nedreapta uneori. Un capitan de cursa lunga fara jurnal de bord personal. La inceput a crezut ca se poate. Ca si el va face o figura frumoasa in viata. Ca va gasi  poate fara compas directia spre fericire. Insa, ca mai noi toti, s-a resemnat. La un moment dat a fost prea tarziu. Dupa ce trecusera etapele acelea frumoase cu liceul si facultatea nimic nu a mai schimbat cursul monoton si singuratic al vietii.
   Lumea vorbeste in jurul sicriului despre cat de bun a fost si cat era de glumet. Perdeaua se umfla de la curent si mai curata din aer mirosul de formol.
    Luam loc pe scaune. Piesa vesela reincepe de data asta jucata fara actrita AB. Mai vreau sa o revad. Sa vad cum ma simt azi, fara el, fara glumele lui si fara berea rece de dupa. Rad si piesa pare jucata bine. Ciudat dar nu ii simt lipsa. Aud, in schimb in creier vocea lui. Dupa aplauze raman pe scaunul regizoral si tot astept finalul. Este clar ca piesa asta nu are pic de logica.
    Armatorul grec incheie contractul cu prietenul B. De data asta a semnat pe 10 ani. Va ajunge in Marea Chinei si apoi in America de Sud. Ii zic: " Data viitoare dau eu o bere". El se uita la mine si zice"Sa dea Mosu o bere ca are pensie mare". Mosu este Tata.Le fac o poza pana la urmatoarea revedere si ma bucur sa vad doi prieteni buni.

Adio prietene - Florin!

Necuvinte

Teatrul de pe Lipscani sau sala Rapsodia pare atat de uitat in timp. Dupa ce treci de cateva schele care sunt fixate pentru a reconstrui un centru vechi, dupa ce te feresti de 2 caini vagabonzi scapati de legea hulita si recent adoptata ajungi in foaierul teatrului de pe lipscani sau sala Rapsodia. Intrarea pare fastuoasa dar holul este imbibat de miros de tutun si din cand in cand un aer rece "te trage".
Intram. Sala miroase a mucegai si catifeaua de pe scaune este rupta. Scena este goala. Asteptam. Spectacolul incepe.
Incet-incet intram in atmosfera lui si parca in mintea si sufletul nostru are loc o schimbare. Necuvintele incep sa graieasca. Izul statut al salii prinde arome de romantism si fetele scarbite de ploaia de afara incep sa se destinda. Multi dintre spectatori se lasa cu greu furati de umor neputand parca sa fuga de saptamanile lungi si grele ale unui cotidian mizer. Si totusi - comedia invinge!
Se danseaza step, se asculta muzica buna si spectatorii sunt invitati sa ia parte la show. Multa munca pentru cei patru actori si de fiecare data aceeasi dedicatie. Am impresia ca sunt la o premiera.
Metaforele si mesajele ascunse te provoaca. Chiar daca nu toata lumea le acceseaza cei mai multi zambesc atotstiutori din coltul gurii. Da. Este pentru toti.Pentru cei care nu au timp sa iubeasca si sa admire un camp verde si trei raze de soare. Pentru gesturile scoase in graba si neintelese nici chiar de noi insine.
Un spectacol poate mult prea rafinat pentru o audienta venita "sa se rada".
Ce se schimba dupa ce vezi necuvintele? Cred ca se schimba pentru un timp felul de a-ti vedea aproapele. sa fim mai atenti cu cei din jur si cu aceasta resursa atat de scumpa care este timpul.

Felicitarile mele de spectator pentru Adrian Nour, Ana Pepine Toni Dumitrescu (multumesc pentru invitatie)
si Vadim Rusu.Va doresc sa aveti cat mai multe necuvinte pentru multele care sunt de spus. 

Mai jos linkul catre site:http://www.companiadanpuric.ro/piesa/necuvinte