Am avut o idee legata de ce voi
scrie in randurile urmatoare dar se pare ca acea idee s-a dus asa cum a venit.
Totusi cateva ganduri legate de apa.
Nu stiu sa inot. M-am sculat
intr-o buna dimineata cu un chef nebun sa invat ceva nou. Ceva de care mi-a
fost frica, m-am temut pur si simplu ca voi sfarsi inecat in mare incercand cu
disperare sa ma salvez dand din maini. Vedeam cum salvamarii discuta pe mal despre
cazul meu ca despre cazul unui nebun. Asa ca la o varsta la care unii se
gandesc sa se afunde in Jacuzzi cu o carte buna in mana, sa se lase mangaiati
de razele soarelui pe plaja sau sa calatoreasca exotic doar stropindu-se cu apa,
la aceasta varsta de turnura am decis sa iau lectii de inot.
Nu stiu de ce de fiecare data
cand am avut acest imbold pentru lucruri noi profesorii mei au fost deosebiti.
Am dat peste un professor de inot destul de voluminos, tanar dar care avea un
mare sictir legat de actul in sine – de inot. Stia insa tehnica si avea iscusinta
sa iti explice. Dupa 4 luni de practica m-am obisnuit cu idea ca nu ma inec, am
experimentat durerile carceilor si respiratia.
Poate ca chestia asta cu inotul
nu a fost tocmai intamplatoare. Era o chemare. Inotand imi vine in minte
intamplarea recenta a unei intalniri cu una din frumoasele mele iubiri
terminate brusc si de neinteles.
Intalnirea a fost scurta. Dupa 16
ani de zile am privit-o in ochi si am inteles ca era la fel precum o lasasem.
Avea o tristete mare pe care nu si-o putea ascunde. Rasul usor fortat te ducea
cu gandul la scenele si la dublele de pe platourile de filmare ale unui film
din categoria B. Mereu am avut o atractie irezistibila pentru intuneric si
durere cu toate ca nu mi le doresc.
In discutia cu ea ma simteam ca
un santierist obosit care da la lopata incercand sa ajung acolo unde pamantul e
curat, nepoluat si fara buruieni. Tanjeam dupa adevar. Un adevar pe care eu nu
il elucidasem si statea suspendat undeva.
O zi incerta de mai cu cateva
ploi stoarse cu greu. Apoi acel pahar de vin roze comandat. Mana calda si in
cele din urma asteptarea sarutului deschizator de drumuri. Florile cumparate in
graba de la o tiganca erau trantite pe masa si asteptau sa ajunga cat mai
curand intr-o vaza. Apoi a venit si eliberarea.
-
Tu nu ai fost acolo cand am avut nevoie de tine.
Am incercat sa te sun si nu ai raspuns. Ce puteam face? Atunci m-am simtit atat
de singura.
Cuvantul “singura” mi-a raschetat
intestinele si poate chiar pe moment am sangerat intern. Stiam la ce se refera
si stiam cat de mult poate sa doara singuratatea in suferinta. Acum dupa ani de
experiente accumulate privesc cu totul si cu totul altfel tabloul de atunci si imi
dau seama ca as fi putut face mult mai mult. Probabil ca atunci am preferat sa
ma ascund in spatele imaturitatii mele sis a o folosesc precum o scuza idioata
in tot cee ace avea sa urmeze.
Exercitiile de respiratie la inot
sunt elementare. Am urmarit cateva filmulete pe you tube. Mana se intinde si
urechea se sprijina pe ea. La trei miscari de brate se ia inca o gura de oxigen.
Fancand bazinele de la un cap la
altul prin apa bogata in clor incep sa ma simt ca un element chimic
nedescoperit. Nu aud nimic si vad blurat apa. Mainile se misca morisca iar
creierul incearca sa invete si sa deprinde
tehnica de supravietuire. Ma uit la bazin si azi apa din el este parca mai
fierbinte ca niciodata. Razele soarelui ricoseaza din balcoanele blocurilor de
pe soseaua Pantelimon direct in linia de demarcatie de sub apa. Acolo sunt eu.
Ma regasesc cu mila la o intersectie uitata a unei amintiri frumoase despre
iubire si gestica calda si apa linistita.
Cand stau sa ma gandesc la acel
unic gest care mi-a schimbat cursul dragostei si al vietii. La firimitura pusa
in plus de egoism imi vine sa trag apa pe nas si in gat.
-
Cate bazine ati facut?
-
Treizeci.
-
Nu ati obosit?
Nu are rost sa mai raspund pentru ca ma
racesc. Dupa o pauza de efort prelungita corpul incepe sa se raceasca. Muschii
se detensioneaza si mainile se relaxeaza mult prea mult.
-
Eram rece. Paharul de roze se terminase. Ce
propozitie as putea pune acum in fata unei decizii luate atunci. Ce pas ar lasa
urme in nisipul sufletului ei astfel ca dupa ani si ani sa priveasca o poza cu
mine nu cu tristete ci doar cu un zambet nostalgic? Scuzele au ceva pueril si
sincer vocabularul meu era atat de saracacios pe moment incat m-as fi facut de
ras.
De la o varsta am observat ca oamenii evita
sa se uite unii in ochii altora. Parca le-ar fi frica sa nu fie descoperiti. Am
avut atunci puterea sa o privesc si i-am zis:
-
Eu nu sunt asa. (Asa cum? Asa cum? Imi tot
repetam in ce fel nu sunt asa?) Sunt altfel. Stii, eu sunt un om bun. Nu mi-a
placut nicicand sa fac rau. Sunt dezordonat in gesturi si neglijent in vorbe
dar sunt un om bun. Suna patetic dar era adevarat.
Profesorul de inot se misca nervos pe marginea bazinului
incercand sa imi atraga atentia ca pluta pe spate se face cel mai bine atunci
cand ai jumatate de cap imersata in apa si nu mai putin.
-
Stati domnule relaxat. Inotul inseamna relaxare.
Cu cat veti fi mai relaxat cu atat veti inota mai bine. Trebuie sa faceti pluta
pe spate si usor sa dati din mana.
Faceam pluta si era chiar exercitiul meu preferat. Numar
lampile care atarna de tavanul piscinei si le pierd sirul pentru ca sunt atat
de scufundat in mine, in ganduri si in apa…
Orzari 15 mai 2018
