Restart

 

Restart

Nu as vrea sa reiau aceleasi clisee despre urmatorul pas in viata. Am ajuns in acel punct in care fiecare zi conteaza mai mult decat ziua care a trecut. Diminetile de primavara reci si parfumate de florile corcodusului sunt punctul meu de restart in fiecare an.

Imi umflu rotile de la bicicleta si apoi sus pe ea pana in cel mai apropiat parc. Cu termosul plin de ceai fierbinte in spate si cartea cumparata in week-end de la anticariat incerc sa ma recalibrez. Din cand in cand ne trebuie si noua un restart. La fel ca un smart phone actualizarile sunt necesare. Facem un bilant si pastram tot ceea ce ne-a dat in ultimul timp energia de a merg inainte iar mai apoi arhivam sau stergem ceea ce este neplacut, trist sau deprimant. Asa vad eu viata ca o zi noua, ca un dar minunat pe care nu vrem sa il ratam din lipsa de timp si gand.

Parcul- atat de des umblat si aglomerat si murdar uneori ramane acolo. Lacul care azi are apa iar maine este secat pentru igienizare. Adolescentii fumatori de abur si ametiti de tinerete si incertitudine care se ascund ici si colo printre tufele proaspat plantate  de muncitorii pakistanezi-  toti imi sunt atat de familiari si ii regassc de fiecare data in acelasi loc de ani de zile. Placa se invarte iar si iar.

Un pahar de ceai pentru odihna si un rest de pet de plastic aruncat in lac. O boare placuta, putin aer proaspat si un mesaj de tik tok. Ce cantitate mare de plastic ma acopera precum o plapuma veche si calduroasa de demult. Ma simt atat de izolat sub stratul acesta de poliuretan si protejat de toata lumea din jur. Unii ar spune ca este gresit. Ar spune ca nu fac nimic. Ca pur si simplu accepti ceea ce nu ar trebui acceptat si ca nu lupti atunci cand ai putea sa o faci.Unii mi-ar da dreptate, m-ar batea chiar amical pe umar si mi-ar face semn sa merg inainte. Da. O incurajare, un tras de pistol de start. O pista lunga si fara competitori pe care sa alergi de unul singur asta imi doresc acum.

Ca un criminal in serie am si eu tabieturile mele bine cimentate. Am si eu markerii mei care ma leaga precum o structura ADN de ce va fi sau nu va fi. Deschid cartea pe care recunosc ca o citesc din ce in ce mai greu. Rabdarea de a parcurge toate acele file pline de intelepciune si de povesti frumoase este pe final. In ultimul timp sunt mai atras de citate, de ziceri si de proverbe al caror talc de multe ori nu il inteleg dar care suna bine.

Sensibilitatea mea s-a tocit precum suspensiile de la o masina veche si hodorogita. Mai vibreaza uneori la cate un bolovan si asta poate si in virtutea inertiei. Nu mai este nimic special decat poate ca respir si asta este intr-adevar foarte, foarte special si drag.

Tot asteptand se termina si ceaiul. Imi incalec bicicleta si usor alunec spre casa. Pauza de dimineata s-a terminat. Este timpul sa reintru in hora artificiala a supermarketurilor, a stirilor de la ora 8 si a informatiilor despre traficul din vechiul si aglomeratul meu oras – frumos si urat in acelasi timp asa cum suntem noi toti.

O parere

 

Legat de conflictul din Ucraina oamenii simpli si decenti au fost prinsi la mijloc inca o data. Inteleg pe de o parte atitudinea suportiva de a fi langa o tara atacata de catre Rusia care inca din 2014 a facut pasul in Crimeea pe da alta parte sunt sigur ca daca acest conflict armat nu ar fi avut sustinerea americanilor prin NATO probabil ca nu ar fi durat atat de mult razboiul si undeva acolo s-ar fi stins. Nu cred ca Rusia ar fi atacat o Europa care ii plateste gazele si petrolul de ani buni.

Ceea ce este trist ca in toate conflictele de acest gen este faptul ca intre oameni se sadeste tot mai multa ura si distantele intre ceea ce ar fi putut fi o lume mai buna si civilizata si ceea ce se prefigureaza acum se maresc pe zi ce trece.

Asistam la stiri si la o propaganda media atat de o parte cat si de cealalta incat nici nu mai stim ce este adevarat sau fals. Si, din acest motiv poate si interpretarile noastre incep sa sufere. Ce este real si ce este fals. Pana la urma faptul ca la Kiev oamenii au iesit la plaja nu este un semn de relaxare? Ce presupune cotidianul intr-o tara in razboi? Faptul ca la Eurovision castigatoare a fost Ucraina prin falsificarea unor voturi nu este o inselatorie fata de toti ceilalti participanti si fata de principiile cu care am fost invatati?

Sunt multe semne de intrebare si se pot face multe paralele. Uniunea Europeana se clatina si multe dintre idealurile ei sunt zdruncinate de interese de moment. Frumusetea constructiei de odinioara si gandurile de cooperare intre popoare incep sa paleasca atunci cand cerealele sunt blocate in porturi si gazele abia mai vin pe teava.

Acum 5 ani ne gandeam sa fie in viitor mai bine. Noi nu stiam ca atunci era cel mai bine iar acum este rasaritul raului cel mare si razboiul ne ameninta pe toti.

 

Ma gandesc cat de dezarmant este pentru bunicii nostri care au prins vremurile reci ale celui de-al doilea razboi mondial, cortina de fier, sa asiste neputinciosi cum istoria se repeta si sa nu mai aiba puterea sa faca nimic, sa schimbe ceva.

Noi nu am invatat din greseli. Neurologii spun ca e bine sa uitam dramele ca sa putem merge inainte.

S-a uitat ceea ce a fost si cu siguranta nu suntem pregatiti pentru ceea ce va fi.

 

Un profesor adevărat

 Pe biroul meu de lucru se afla o medalie cu șnur tricolor. Câteva tresăriri si ajung rapid cu gândul la cartea copilăriei “Unde fugim de acasă?” 

In adolescenta  pe când scriam in Tineretul Liber si articolele mele de ziar erau supervizate de mama in timpul rămas neocupat dintre doua servicii  aveam in mine o nervozitate si o neliniște maxima data de momentele si de bătăile de puls postrevoluționare al societății românești. Voiam sa arat câtă indolenta exista si câtă prefăcătorie aici si acum.

Acum 23 de ani pe când străzile Teleajen si Orzari încă mai erau construite din  piatra cubica si pietrele de șezătoare din fata porților de mahala mai erau folosite pentru a scuipa semințe, atunci noi toți eram scârbiți de ura dintre oameni si de societatea in care încercam sa trăim. Aceasta scârba s-a tot lungit ca o ciunga infecta încă 23 de ani. Din păcate acum nici măcar nu mai are un gust proaspăt iar noi nu mai avem naivitatea de atunci si bucuria speranței.

In fata liceului Hașdeu îl aștept intr-o zi frumoasa si calda de iunie, sub copăceii mici de tei plantați ordonat in chenar pe domnul profesor Mierla. Ultima oara când l-am văzut a fost la sfârșitul anului școlar din clasa a XII a. Terminasem cu greu colegiul Mihai Viteazul. Dusesem o bătălie pe muchie cu limba latina câștigata din mila in fata uneia dintre cele mai temute profesoare de profil din București. Urma bacul. Dar pana la bac mai era cale lunga de o săptămâna așa ca aveam tot timpul din lume. Eram descumpănit si obosit dar mă gândeam cu drag la profesorul meu de geografie. Aveam un stilou frumos Parker primit din Olanda si voiam sa i-l dau drept amintire. Nu știu de ce credeam eu atunci ca chestia asta este ceva special si speram sa isi aducă aminte cumva de mine după aceea.

Domnul profesor Mierla a intrat prima oara in clasa noastră făcând o gluma legata de cum ne va nota. Daca învățați si repetați lecțiile veți avea note bune. Daca copiați si nu mă ascultați “ urca balonul si rămâne bastonul” făcând referire la nota 10 care se va transforma in nota 1 in caz de copiere. Era grizonat si ne spunea mereu ca el face parte dintr-o familie muncitoreasca, simpla, de oameni corecți. Pe tatăl lui il chemase Ion.  Mereu ne ajuta sa înțelegem lecția si ne explica foarte frumos ce sunt munții si colinele, oazele si desertul. Odată chiar ne-a adus niște nisip din Sahara. Era ceva foarte rar fiindcă nimeni nu se gândea vreodată in acei ani ca ar putea ajunge atât de departe. Era un nisip roșiatic. Pe noi, elevii de atunci, ne-a incantat foarte tare iar pe mulți cred i-a făcut chiar sa viseze la cămile si crocodili. Notele domnului profesor erau corecte. Chiar daca uneori primeai nota mica nu te puteai supara pe el. Era prea bun si noi il “iertam”.

Ușa mare a Colegiului s-a deschis. L-am recunoscut imediat. Domnul Mierla era neschimbat. L-am salutat reverențios si l-am întrebat ce face? Era ultimul an de predare. După aceea ieșea la pensie si se retrăgea la tara. I-am dat stiloul. Ochii lui s-au bucurat. L-a ținut intre degete, cântărindu-l iar apoi mi l-a dat înapoi spunând-mi:

- Păstrează-l tu.  Îți va aduce aminte de mine si de orele in care ti-am fost profesor. Scrie cu el cat mai mult. In felul acesta mă vei face fericit ca dascăl.

In era noastră digitala, hăituiți mereu de whatsapp si Facebook ajungem de multe ori sa ne uitam amintirile. Nostalgia terenului de baschet cu asfalt crăpat, corcodușii care umbreau băncile scolii si nerăbdarea noastră ca ei sa se coacă, emoțiile unei teze si mirosul dulce de mana Maicii Domnului se frâng extrem de rapid atunci când zgomotul de telefon ne anunta ca am primit un smiley face. Nonvaloarea își face prezenta printre noi, printre profesori si printre elevi. Ca ultimii mohicani internauții de scoală relativ mai veche trag semnale de alarma.

Fiecare copil are o diploma de buna purtare si premiul I. Clase întregi de premianți curg pe podiumul de festivitate. Toți sunt deștepți si toți merita. Poate si chestia asta ar trebui sa fie data pe RoAlert. 

Mana lui Mierla avea venele foarte accentuate. Parul alb si rărit de boala era aranjat frumos cu cărarea intr-o parte. Mirosea a parfum vechi iar cămașa cu nenumărate apreturi la activ ii dădea si azi un aer formalist, necesar. In mijlocul clasei o stiva de lemne, vreascuri uscate precum intr-un joc de Marocco așteaptă sa fie aprinse. Ne gândim la jungla, la supraviețuire, la maimuțe si la gradele Celsius.  Vedem cum cade noaptea si cum ușor fiarele sălbatice se apropie de grupul nostru. Facem cerc si dam drumul la foc. Mutra profesorului abia se mai vede de fum. Il ardem pe rug. 

Terasa chic din fata liceului mai are doua mese libere pentru elevii gata sa savureze cafeluța cu lapte si croasantul refrigerat. Noi doi avem o satisfacție nemaipomenita. Si da, azi va fi o zi meseriașa. După aceasta mini cugetare iubita mea a scrumat pe diploma ei cu premiul I. Pur si simplu nu avea scrumiera.

VR

 

Din pacate fac parte dintr-o familie de melancolici si chestia asta cumva ma tine captiv intre doua ceasuri din care nu pot iesi. In timp ce imi coc gogosarii si inghit fumul gratarului ma gandesc la timpul trecut si parca el nu a fost nicicand real, adevarat. Intamplarile de ieri nu ar fi putut sa existe.Pana si gazonul verde de acum cativa ani pare pamant sterp, arid. Cu greu voi mai putea planta vreodata o floare azi. Tot ce a mai ramas sunt trei trandafiri plapanzi si ofticosi care supravietuiesc doar pentru a demonstra ca ei pot sa o faca si asa, in conditiile astea. Imi fac in ciuda dar nu ma pot supara pe ei. Gradina in care altadata citeam eseurile frumoase despre filozofie si psihologie cu o cescuta curata de cafea a preluat cumva din interior mizeria si lipsa de viata a personajului meu principal. E molipsitor la fel ca si gripa anului 2020.E gri. Stiu ca nu am mai scris de ceva vreme. Nu de asta scriu si oricum nimanui nu ij pasa de ritmul meu scriitoricesc. Ultima oara aruncam cuvintele pe monitor cu un oarece optimism. Azi cand vad ca inca nu este o solutie la pandemie sunt extrem de suparat. Mai asteptam un timp sau doi cum zicea  Marry Poppins atunci cand se desprindea elegant cu umbrela si zbura deasupra Hyde Park. Stirile de seara seamana leit in fiecare zi. Nici nu mai are rost sa deschid tableta. Personajul meu de septembrie este banal. O semivedeta de cartier cu un portofel relativ umplut pe jumatate. Se plimba adesea pe strazi cu masca si se cocoata pe o bicicleta ruginita. Este amic cu Eugen si este fascinat de puterea acestuia de a nu intelege nimic din ceea ce se intampla in jurul sau. Acest lucru il face practic de neinvins. Nimic nu il afecteaza iar zilele lui trec rapid cu o sticla de bere si un pachet de tigari fumate pe piatra din fata portii. Asta inseamna tarie si cu siguranta prinzi suta de ani. Reclamele aliniate pe bulevard lumineaza si in aceasta seara pasii trecatorilor care nu se mai grabesc sa ajunga la metrou. Cu mastile trase peste nas isi bifeaza cartela si la fel face si personajul meu care traieste azi in povestea unei povesti ireale. Se indreapta spre un serviciu fictiv si se inregimenteaza precum sutele de omuleti ai acestui oras. Vrea sa fie acolo cu ei.Castile in urechi si ochii ventuzati pe ecranul tactil al unui smartphone. A fost exclus si vrea sa fie reprimit. Orasul il detesta fiindca a fost candva altfel. Si-a primit lectia, a inteles-o si cum firesc se intampla in astfel de cazuri cu liniste si supunere te resemnezi. Este clar o politica pe care nu o mai intelege nimeni. O politica in care nimeni nu mai crede dar care cu surprindere aduna alegatorii si fac urnele sa fie inghesuite de voturi date in sictir. Eugen ar vota clar si convingator cu cel mai prost candidat. Ar gasi o mie de argumente si ar stampila pentru un dezastru total. Perosanjului meu insa nu ii mai pasa. El va vota pentru ca se voteaza si asta il va face sa fie mentinut inclus printre noi. Ritmul lui cardiac este mentinut de zgomotul ambulantelor. Un concert de folk si un pahar de vin rosu. Apoi impreuna cu iubita lui Elena usor se retrage in acel colt intunecat al restaurantului unde scrie pastrati distanta. O saruta si se bucura ca i-a mers. Apoi coboara poteca din parc si se aseaza pe malul lacului langa ponton cu vedere la vaporasul de agrement. Cana ai 14 ani nu exista pandemie si nu exista reguli. Ai sangele grozav de fluid si rosu. Emani energia unui alergator de cursa lunga si iei totul asa cum vine. Spre finalul acestei dizertatii date in prima zi de scoala imi doresc si poate ca voi face acest lucru sa se intample ca personajul meu sa aiba o scurta intrevedere cu el, puberul de 14 ani cu cont de tik tok si 100 de vizualizari pe facebook. O prima zi de toamna.  Centru vechi. Anticariatul pe care il frecventam cu prietenul meu disparut Soricelul si vanzatorul care este mereu simpatic chiar daca nu are chef.  Un subsol plin de carti si doi trei musterii vechi care rasfoiesc alene paginile murdare ale unui compendiu de istorie. Langa o stiva de benzi desenate personajul meu cauta un numar din revista Rahan. Langa el un tanar scotoceste dupa personajul care i-a inspirat jocul de pe play station. - E un joc nou. Scos anul acesta. - Cum se cheama? - Escape. E foarte tare. Se joaca in realitatea virtuala. Intinzi mana iei obiecte si incerci sa scapi. - Nu am jucat nici un joc pe calculatir pana acum. - Ar trebui sa incercati. Ochii tanarului care inca aveau vioiciunea de copil il privira prieteneste. Peste doua ore personajul meu era in realitatea virtuala si nici ca ii mai pasa ca luni se merge la vot.  RăspundeRedirecționează

9 era

Poza făcută cu 1 saptamana înainte de COVID  Piatra Craiului   -   Vremuri linistite

In dimineața asta nu am chef sa scriu nimic. Si totuși trecand printre postarile bezmetice de pe facebook și anunturile cinice de la tv m-am gandit sa arunc și eu cateva cuvinte cenușii in aceasta perioada.

Am văzut anunturile medicilor si psihologilor legate de ce ar trebui sa facem in casa pentru a nu ne pierde mințile. Cum sa stam in izolare in timpul acestei epidemii de COVID, cum sa ne ferim cat mai abili de tancurile puse pe strada pentru poza si cum sa ne facem cumparaturile in piață la Obor stergand din 5 in 5 minute manerul de la caruciorul de pensionar fără a lua virusul periculos.

Totuși voi face ceva ce nu imi sta in fire. Voi intoarce aceasta imensa tabla de sah plina de infirmierii si responsabili si ministrii si presedinti. O voi darama si voi crea un alt scenariu. 

Sa zicem ca acest stop joc planetar este un test. Este un test care ne pune la o grea incercare. Este momentul in care trebuie sa ne vedem pe noi insine. Avem in sfârșit după foarte mult timp, ani de capitalism și de goana dupa adaptare, avem in sfârșit acel moment de respiro pe care unii nu l-au avut niciodată. Ar fi poate pentru prima oară cand am avea un moment de sinceritate cu noi. Ne-am deschide mai mult spre poezie și frumos. Sufletele noastre ar deveni un receptacul imens de soare și bucurie. Deliram..

Pe masa doua cescute fraternizeaza este ceașcă de cafea și ceașcă de ceai cu ghimbir. Este o nouă dimineața in izolare. Spre deosebire de acum 10 ani cand a inceput toata aceasta nebunie am invatat sa ma comport ireprosabil cu mine însumi. Am inserat in creier atâtea tabieturi cate nu am avut vreodată si functionez perfect. Sunetul sirenelor de spital nu ma mai sacaie așa cum o făceau in primele saptamani si mi se par la fel de firești precum ciripitul pasarilor.  

Oamenii cu masti mi se par incadrati in regie iar cei fara protectie ceva ieșit cu totul din comun. Pielea este străvezie de la spirt si parul lung, netuns ma face sa apar ca un rocker din clasa a X a din anii 90.

Orașul nostru este linistit. Marile corporații au dat faliment și economia a căzut. De ce sa ne mai temem. Nu mai exista știri și nici stiriste. Mai găsim rar produse străine iar bogăția se măsoară

azi in pachetelele de drojdie pe care le ai in frigider.

Este ora 11.00 - am intervalul meu de timp pentru a face cumparaturi. La fiecare 20 de străzi exista o piață cu strictul necesar. Oamenii nu mai arunca si mancam tot ceea ce cumparam. Îmi trag carutul și ma alimentez cu 3 kg de cartofi, ceapă și cateva fructe de sezon.

Nu-mi place ca in aceasta era parcurile sunt neingrijite si ca gardienii publici nu au altceva de făcut decat sa verifice unde ai fost și unde te duci. Cu toate astea încă mai găsesc in fereastra mea de timp minutele necesare și liniștea pe care altădată nu o aveam sa ma intalnesc cu prietenul meu batran și șchiop.

In parcul IOR discutam cu nostalgie despre vremurile aglomerate cand nu aveai unde sa parchezi masina și despre haituiala patronilor. In societatea nouă, izolationista avem cărți frumoase de istorie in care se vorbește de acel început de capitalism de prin anii 2000.

Copiii se joacă iar pe strada și am scris mai ieri o carte cu câteva jocuri de mult uitate – frunza și sotron.

Am început sa citesc articole și povești din ce in ce mai bine scrise. Vad cum online oameni care pictează  se redescopera prin cultura si arta. Socializeaza mai mult pe internet. Exista si o latura uitata a noastra de intr-ajutorare pe care o crezusem pierduta.

Statul ne plateste somajul tehnic scrâșnind din dinți si produsele alimentare sunt plafonate. Faina este mai alba decat era înainte. Cozile sunt mai mici si totul este rationalizat. Imi aduc aminte de mamaie cum statea sa ia rația de branza,oua și carne chiar înainte sa cada regimul comunist. Comunist,Capitalist, Izolationist.

Si dacă totul este chiar atat de idilic precum cred și precum ni se spune de sunt nervos si nelinistit? De ce trebuie sa ma împac cu insecuritatea? Ne adaptam.

Lili, vecina mea de 67 de ani zice ca nu mai poate sa stea in fotoliu si sa se uite la filme pe Netflix. Vrea sa iasa afara. Decât sa stea asa mai bine ia virusul și gata. I-am spus ca nu e bine. Ca poate sa moara. Nimic. Azi am vazut-o in fata blocului cu vecina de la 3 făceau schimb de retete.

Am cumparat prin curier ieri primul volum de poezii scrise in izolare. S-a abordat totul intr-o nota comica si l-am citit de minune la micul dejun chiar dacă am pătat filele cu unt si dulceata.

 Iubita îmi spune ca scriu din ce in ce mai prost. După cum am și declarat mai sus chiar nu am inspiratie. De unde sa vina? Am ticluit cateva tehnici pentru așa ceva. Imi voi pandi visele. Le voi selecta și apoi amintirile își vor face in cele din urma efectul si-mi vor furniza marfa proaspătă de inspirație.

Este ora 21.30 si ma apuca tremuratul. L se ridica si imi face un ceai. Nimic. Este ora 23.00 iau un paracetamol. Ma simt mai bine. Mi se facuse frica.

                                                                             &

Întins pe jos langa camera de gardă nările îmi sunt intepate de dezinfectant ieftin. Paracetamolul se scurge încet in intravenos și ne agatam pentru supraviețuire de cate o poveste ticluita pe genunchi, de cate un crampei de vis frumos furat azi noapte. Am ajuns de trei zile la spitalul de infectiosi. Pană acum doua luni treceam cu mașina pe langa el. Era aproape pustiu. Acum sunt ambulante care stau la rand pentru a livra pacienți. Un medic rezident dintr-o tara araba se apropie de mine si-mi spune ca a venit și rândul meu in aceasta dimineata. Voi face o radiografie pulmonara.

Sunt pacientul cu numărul 2335. Cred ca primii 100 de pacienti au fost mult mai importanti. Ei au fost vedetele canalelor de știri. Fiecare post descria cu lux de amănunte pentru fiecare pacient nou infectat cum a început totul si cum s-a terminat. De la 100 in sus am devenit numere si statistica. Chiar nu mai suntem VIP-uri decât poate atunci cand povestea noastra de viata chiar emotioneaza.

In ceea ce ma privește povestea mea de viața este relativ simpla. Am 43 de ani și ma pregăteam sa aplic iarăși fără prea mult entuziasm pentru o slujba la o firma din sectorul 2. Apoi am auzit de toata aceasta nebunie cu boala si evident ca am rămas acasă in izolare așa cum ne-au sfatuit. Nimic pasionant. Posibil sa fi luat boala de la lucrătorul de la gaze care m-a pus sa ii semnez factura sau poate de pe manerul de la ușa de la intrarea in bloc. Ghinion.

Intru in camera pentru raze. După ce se închide ușa din plumb se face liniște.  Cu vesta de protectie îmi sprijin spatele de aparatul performant. Sunt cateva clipe in care aparatul scoate cateva zgomote. In rest nu aud nimic.

Ma gandesc la preotul italian care și-a donat aparatul de ventilat mecanic unui tanar. Oare voi avea si eu aceasta șansa? Infirmierul costumat cu sac de gunoi protectiv ma trezește la realitate. Sunt condus in sfarsit spre pavilionul nostru. Este o zi de primavara fara ghiocei sau narcise. Ating cu papucii iarba proaspătă de langa bordura. Incep sa imi revin. Sunt un pacient pozitiv.  

Orzari 27.03.2020

Cerehardistii

Cerehardistii (sau lost in Gradina Botanica)

                                            

      Cunoastem cu totii fraza spusa prin metrou, la colt de strada, in interesectii sau la scoala “ in ce lume traim?”. De fapt nu este o fraza este o mirare si parca la noi la romani ea se subintelege cumva ca fiind parte integranta a modului nostru de viata si de gandire.

Cu siguranta cu totii ne-am jucat cu ocheanul minune compus din zeci de ciobulete si ne-am minunat de culorile si de formele asimetrice. Ne-a facut placere fiindca eram copii. De multe ori am fost sensibilizat de cat de indiferenti sunt oamenii si cum la noi, in Romania, a fi impreuna este de multe ori echivalent cu fiecare isi vede de ale lui. Si poate acest lucru doare sau raneste mai putin atunci cand stii ca el se afla undeva dincolo de gardul tau. Confortul de a sta, de a privi gen Moromete si a nu interveni,ca a cuprins acest colt de Europa numit Romania. Daca in trecut mai gaseai indurare azi incepi direct cu o capitulare.

Multi oameni maturi care au copii se despart. De multe ori acel copil este traumatizat si sufera. Insa viata este ca o ciunga tragi de ea si mesteci in continuare si chiar daca unele lucruri nu mai au acelasi gust ca la inceput asta nu te opreste sa nu mesteci in continuare. 

Noi ca parinti ne continuam destinul si incercam sa vedem cat de repede putem da o alta culoare si incercam sa renuntam la nuantele de gri si negru. Avem insa responsabilitatea sa veghem ca acel copil sa aiba cat mai multe sanse reale de a se bucura demn, frumos si inteligent de viata.

Cand unul dintre veteranii de razboi s-a oprit in fata unei liste lungi care descria mijloacele de tortura – veteranul a spus ca pe lista, poate chiar in capul acestei liste el ar pune si “neputinta de a-ti ajuta propriul copil”.

Citind literele de pe sigla veche a scolii “SECRETARIAT” imi aduc aminte de veteranul de razboi, de Moromete si de fraza “in ce lume traim”.

Un copil minunat, inteligent, frumos si cu multe daruri pe care poate povestile cu zane nu le-au enumerat total sta prins intr-un no mens land in ghearele indolentei si mizeriei pe care societatea de azi le imprastie la orice pas. Este transferat la cerearea mamei si fara acordul tatalui dintr-o scoala normala unde copii vin in fiecare zi aranjati si cu temele mai mult sau mai putin facute, cu emotiile inerente ale unei noi zile de scoala, cu dorinta poate de a afla lucruri noi si de a se juca. Intr-o scoala in care dascalii inca mai sunt dascali, din aceasta scoala copilul este mutat intr-o asociatie asa numita scoala fara clase de studiu si fara profesori, intr-o asociatie neacreditata.

Acest transfer ilegal se poate face fiindca traim in Romania. Acolo unde personalul administrativ traieste cu pauze lungi si dese intre doua cafele si un buchet de flori adus pentru o adeverinta sau poate pentru un transfer ilegal.

Cum este posibil ca scola la care merge un elev roman, cetatean roman sa fie total dezinteresata de destinul educational al lui. Exista oare o limita? Ma gandesc la acea semnatura pusa de cineva pe foaia de transfer a elevei si la faptul ca acel om fara a face o minima verificare isi da acordul pentru startul unui abandon scolar mascat. O institutie in care noi toti ne punem sperante :SCOALA da cu sutul si arunca fara o verificare - cu toate ca a fost instiintata verbal ca unul dintre parinti nu este de acord arunca afara din sistem un copil care are nevoie de ajutor atat educational cat si emotional.

Stim cu totii ce se intampla in Norvegia sau in alte tari daca doar s-ar auzi o cat de mica tentativa de a face rau unui copil. La noi este perfect normal.

Cu totii gresim si cu siguranta ca nimeni nu este perfect. Poate ca si scoala era aglomerata si poate ca si eleva nu prezenta un interes special nefiind fata de vip sau fata vreunui mogul sau poate politician ferches ce-si sterge in fiecare seara fata de sticla canalelor de stiri aparand cu vehementa un stat de drept care nu exista fiindca el exista si fiindca el apara atitudinea secretariatelor, sectiilor de politie si a altor institutii care arareori se pot numi de interventie si nicidecum rapida.

Si povestea curge mai departe. Eleva ajunge astfel in urma unui transfer Ilegal si fara acordul ambilor parinti asa cum scrie la lege, o lege pe care SCOALA nu o cunoaste si nici nu face minimul efort sa o cunoasca in randul Cerehardienilor. Suna a star trek si este asa.

Este o asociatie in care orele sau clasele sau poate nimic se tin in curte pe banca, unde ca si in titlu exista o abordare holistica  - adica nu este necesar sa fii in clasa, unde limba romana nu exista printre joculetele de societate promovate de asociatie si unde doamna director sustine ca ei se supun legilor din Marea Britanie, aici in tara asta, in lumea asta in care traim si noi platim taxe si impozite. Este o asociatie in care litera de lege din Romania este putin importanta si unde nu exista o supervizare profesionista din punct de vedere didactic. Ei au punctele lor de vedere iar sistemul de stat este in viziunea lor un sistem prost, neperformant si plin de oameni obtuzi despre care ei spun ca nu ar avea ce sa caute acolo. De ce sa oblige copilul sa faca carte? Este un sistem in care copilul trebuie sa invete. In acceptiunea lor copilul si nu elevul  trebuie doar lasat sa absoarba experientele din mediul inconjurator, fara stress si intr-un mod ludic. Adica in traducere libera copilul nu are nevoie de bac, examene ci doar de “scoala vietii”.

Mereu am privit aceste lucruri cu amuzament si am fost de principiu ca fiecare isi educa copilul asa cum vrea dar eu…

Aici ma opresc sa respir. Am incercat sa inteleg ceea ce acesti cerehardieni isi doresc si nu am putut inghiti cantitatile mari de manipulare si de lipsa de organizare si constiinta legate de viitorul copiilor care intra in acest non-sistem.

Fata mea este acolo. Eu sunt aici si sunt incatusat intr-o mare de neputinta fiindca stiu ca a inceput un drum gresit din vointa unui parinte ranit si poate bolnav.

Nu credeam ca voi incepe sa cersesc dupa ajutor dar iata-ma ajuns in aceasta postura, scriind petitii si adrese si intampinari si cautand ca un vrajitor printre paginile codului civil scaparea.

In lumea aceasta bolnava si urata incerc sa imi scap copilul de mizerie si analfabetism si o voi face. Am totusi incredere ca poate acel poate pe care l-am invocate de atatea ori, ca poate voi gasi in aceasta batalie aliati si oameni buni cu care sa merg inainte si cu care sa ma unesc pentru ceva curat si adevarat.

Pentru mine a spune “in ce lume traim” este mult prea putin.

Dar pentru tine?

tramvaiul 5

de cati prieteni ai oare nevoie ca sa poti spune ca ai experimentat cu adevarat sentimentul prieteniei? De cate clipe de multunmire adanca ai oare nevoie ca sa poti spune ca esti fericit cu adevarat?
Citesc cateva proze mai vechi pe care le-am scris in anii trecuti si ma simt binecuvantat ca am reusit sa evadez din starea aceea de tristete si melancolie. O numesc o etapa din viata mea, un capitol inchis si un rau necesar. Stiu ca multi dintre noi am trecut prin asa ceva si ca toti avem experientele noastre pe care dorim sa le uitam cat mai degraba, sa le lasam in spate, sa le aruncam ca pe un obiect vrajit si sa apara mai apoi acea padure imensa ca o bariera intre noi si trecut, intre noi si rau.
Sunt cu Natalia si este prima ei lectie de patinaj. Imi aduc aminte de bunica mea care ma ducea la cursurile de patinaj de la Floreasca, de statia de tramvai 5, de frig si de bucuria ghetii. Imi aduc aminte de cauciucul sfartecat de lamele subtiri ale patinelor artistice, de linistea patinoarului si de luminile chioare care dadeau ringului o aura fantastica. Un vestiar lung cu bancute din PFL. Apoi a fost un concurs de patinaj viteza pe care l-am castigat miraculos impreuna cu verisoara mea Anda - evident fiind cei mai buni. In ziua urmatoare cu mandrie am dus Informatia Bucurestiului la scoala. Eram in ziar la rubrica sport. Mandru am adormit cu bucata de hartie sub perna. O tin de mana pe Natalia dupa mai bine de 30 de ani si incerc aproape aceeasi emotie. E ceva viu si adevarat. Are patine noi, face primii pasi. Sunt cativa profesori de patinaj. Ma intreaba daca sa ma ajute. Refuz. Initierea vreau sa fie facuta de mine. Vreau sa ma lupt putin cu incapatanarea ei, cu greselile ei, cu frica ei. Altfel as lua de-a gata si ar fi mult prea superficial. As pierde clipa. Incet facem mici tururi si ne incalzim cu ceai fierbinte. Dupa o ora si jumatate Natalia patineaza singura.

Seara ma reintorc singur la patinoar. Ma asez pe banca in parcul IOR si privesc apa inc neinghetata a unui Ianuarie calduros. Sunt multi cersetori fara adapost prin parc. Incerc sa ii evit. Nu imi place starea de mila si faptul ca ma pun in situatia sa iau mereu si mereu aceeasi decizie - sa trec mai departe fara sa dau nimic. Cred ca nu ma mai impresioneazza nici hainele rupte si nici handicapul.  in fata bancii este o tasnitoare urata inchisa stangaci pe perioada iernii. Mai picura din cand in cand. Sorb din termosul cu ceai. Un termos nou, eficient care mentine caldura lichidului. Langa mine se aseaza o femeie mai in varsta. Ma deranjeaza. Aveam un moment placut. Sunt atatea banci in parc. Imi intinde un pahar gol. Ii torn si ei. Nu este cersetoare. Doar se odihneste. imi mutumeste si fixeaza mai apoi cu privirea aceeasi tasnitoare. Nu imi cere nimic si nu miroase urat.  O studiez mai atent. Are ochii verzi, este usor ridata pentru varsta ei. Parul ondulat nu este in intregime albit. Sta si priveste ca la poza la punct fix. Pur si simplu nu realizeaza ca se filmeaza. Nu isi da seama ca va ramane mereu acolo pe pelicula.

Statia tramvaiului 5 a fost mereu aglomerata. Si pe atunci era plina de cursantii patinuarului Floreasca. Multi isi atarnau de gat patinele si se strecurau cu greu in vagaoanele aglomerate si lungi. De cele mai multe ori era foarte rece si dupa oboseala antrenamentului in tramvai picoteam. Mamaie ma trezea si mmai mergeam putin pe jos, treceam de piata de la Sfantul Gheorghe unde uneori incepea sa fulguie. Intram prin pasajul intunecat si imi incercam de fiecare data ecoul. Apoi in cele din urma deschideam usa blocului, usa apartamentului si beam acel ceai de tei minunat si parfumat cu o lingurita de zahar.

Treptele bisericii din spatele cinematografului erau absolut fantastice pentru mine. Era locul unde primeam bucata de ziar cu coliva. Eram de varsta Nataliei atunci cand ma jucam cu orele prin jurul blocului impreuna cu prietenii mei. Pe atunci stateam la coada la banane cu orele pentru a primi 6 fructe verzi. Le pandeam pana capatau o oarecare urma de galben si le mancam incet, pretios.

Patinoarul din spatele meu este clar inchis in seara aceasta. Cei care vand vin fiert si turta dulce pun lacatele pe baracile de lemn. In termos nu mai am ceai.
Ma trezesc intr-o situatie foarte ciudata. O tin de mana pe femeia de langa mine. Acum cred ca stiu.