Frântura de viata

Elena imi cuprinse capul cu mainile ei si ma saruta prieteneste pe crestet. Imi spuse cate de buni prieteni am fost noi. Insa nu a amintit nimic in monologul ei de faptul ca am fost iubiti, ca am avut momente grele dar si momente frumoase.
Geamul de tip Velux mai sfaraie niste aer cald in incaperea de la mansarda.Peste casele vechi si amarate din vechiul centru mai cade uneori zgomot de tren de la gara de Est. Demult nu a mai fost asa cald.
Curtea comuna are unele avantaje dar si foarte multe dezavantaje. Defapt esenta poate fi reprezentata de Mamaia care este permanent prezenta acolo mataurand curtea, pigulind florile sau stropind cu ibricul economic strict raza ei de actiune. Plantaseram de ceva timp trandafiri cataratori foarte aspri in tepi. Fetita noastra se intepase in ei insa nu considerase ca ar trebui sa planga sau sa se sperie de stropul fin de sange care iesea din degetul ei micut. Se aseza in curte si incepu rapid sa picteze. Din cand in cand Mamaia trage cu ochiul si tare ii place sa vada culorile vii așternându-se pe hârtie.

Nisipul cald din Balchik si ferastruica frantuzeasca. Acolo ne iubiseram prima oara. Auzeam marea si goneam din priviri pescarusii. Ea purta rochii vaporoase de vara si briza usoara de iulie ne dadea de foarte multe ori sperante si bucurie. Vroiam sa fac ceva romantic, sa fac o nebunie sa stau in cap. Dar chiar si atunci luciditatea ma izbea. Stiam ca fusesem lovit, ranit, injunghiat si nu as mai fi putut suporta inca odata acelasi lucru. Imi trageam pelerina invizibila asupra mea, scutul meu protector de dezamagiri si mergeam mai departe fara sa scot o floare si fara sa ofer macar un cadou ieftin drept suvenir.

De data asta Elena avea pe drept o privire goala, fara urma de dragoste, ranita si bolnava. Imi aducea aminte de pescarusul salvat in ultimul moment de un prieten Costin. Un pescarus letargic, murdar dar totusi cu o inima puternica si care daca ar fi fost ocrotit  ar fi putut duce foarte mult si ar fi putut zbura foarte sus.Am trasat cateva dialoguri aproape standardizate intre noi si ne-am blocat privirea pe un tablou de-al Cristinei (fetita noastra).

Beciul vecinei statea cumva intre deschis pentru a scoate umiditatea si a stopa mucegaiul. Cativa vapori de vechi iti gadilau narile. Cafeaua de dimineata se dovedea de multe ori doar un pretext de a ne spune buna dimineata.Si poate ca avea dreptate in cele din urma. In timp ajungem sa ne comportam ca niste straini si sa nu mai simtim frumusetea puternica a vietii.

- Am obosit si sunt resemnata spuse Elena. Eu am intors capul si in oglinda din camera mi-am vazut fulgerator privirea. Era de nerecunoscut.

Cativa stropi de apa de mare mi-au udat sandalele. Acolo se va face cat de curand o pata alba de la sare. Se vede tare frumos vaporasul foarte kitch care fuce ture intre Albena si Balchik. Mana ei imi mangaie spatele si ne gandim ca odata intorsi in tara ne vom reapuca de munca si de proiectele noastre, vom face bani si apoi vom face ceva frumos cu ei.
- Vrei o barcuta suvenir? Are numele Balcic pe ea.
- Da, mi-ar placea.
Acela a fost unicul nostru suvenir. O barcuta pictata cu o scoica cu magnet de frigider.

Trecusera 20 de ani de la eveniment si chiar nu tineam cont de cronologie dar pur si simplu mi-am reamintit.
Langa mine statea Cristina, era blonda cu ochii verzi schimbatori. O artista in devenire la cei 25 de ani ai sai. Vocea insa era aproape neschimbata si energia pe care o emana putea da startul unui nou univers, un univers poate mai bun si un univers mai aproape de sufletele noastre.
Am intrat pe portita curtii comune si am vazut trandafirii mai inalati si parca mai frumosi.Soarele batea intr-o parte, pivnita nu mai exista.

Pe masuta odata plina de culori statea o scrumiera cu un muc stins in ea.
- Acolo era mansarda i-am zis. Si pe aici te jucai tu.

- Te iubesc tati!