Pe biroul meu de lucru se afla o medalie cu șnur tricolor. Câteva tresăriri si ajung rapid cu gândul la cartea copilăriei “Unde fugim de acasă?”
In adolescenta pe când scriam in Tineretul Liber si articolele mele de ziar erau supervizate de mama in timpul rămas neocupat dintre doua servicii aveam in mine o nervozitate si o neliniște maxima data de momentele si de bătăile de puls postrevoluționare al societății românești. Voiam sa arat câtă indolenta exista si câtă prefăcătorie aici si acum.
Acum 23 de ani pe când străzile Teleajen si Orzari încă mai erau construite din piatra cubica si pietrele de șezătoare din fata porților de mahala mai erau folosite pentru a scuipa semințe, atunci noi toți eram scârbiți de ura dintre oameni si de societatea in care încercam sa trăim. Aceasta scârba s-a tot lungit ca o ciunga infecta încă 23 de ani. Din păcate acum nici măcar nu mai are un gust proaspăt iar noi nu mai avem naivitatea de atunci si bucuria speranței.
In fata liceului Hașdeu îl aștept intr-o zi frumoasa si calda de iunie, sub copăceii mici de tei plantați ordonat in chenar pe domnul profesor Mierla. Ultima oara când l-am văzut a fost la sfârșitul anului școlar din clasa a XII a. Terminasem cu greu colegiul Mihai Viteazul. Dusesem o bătălie pe muchie cu limba latina câștigata din mila in fata uneia dintre cele mai temute profesoare de profil din București. Urma bacul. Dar pana la bac mai era cale lunga de o săptămâna așa ca aveam tot timpul din lume. Eram descumpănit si obosit dar mă gândeam cu drag la profesorul meu de geografie. Aveam un stilou frumos Parker primit din Olanda si voiam sa i-l dau drept amintire. Nu știu de ce credeam eu atunci ca chestia asta este ceva special si speram sa isi aducă aminte cumva de mine după aceea.
Domnul profesor Mierla a intrat prima oara in clasa noastră făcând o gluma legata de cum ne va nota. Daca învățați si repetați lecțiile veți avea note bune. Daca copiați si nu mă ascultați “ urca balonul si rămâne bastonul” făcând referire la nota 10 care se va transforma in nota 1 in caz de copiere. Era grizonat si ne spunea mereu ca el face parte dintr-o familie muncitoreasca, simpla, de oameni corecți. Pe tatăl lui il chemase Ion. Mereu ne ajuta sa înțelegem lecția si ne explica foarte frumos ce sunt munții si colinele, oazele si desertul. Odată chiar ne-a adus niște nisip din Sahara. Era ceva foarte rar fiindcă nimeni nu se gândea vreodată in acei ani ca ar putea ajunge atât de departe. Era un nisip roșiatic. Pe noi, elevii de atunci, ne-a incantat foarte tare iar pe mulți cred i-a făcut chiar sa viseze la cămile si crocodili. Notele domnului profesor erau corecte. Chiar daca uneori primeai nota mica nu te puteai supara pe el. Era prea bun si noi il “iertam”.
Ușa mare a Colegiului s-a deschis. L-am recunoscut imediat. Domnul Mierla era neschimbat. L-am salutat reverențios si l-am întrebat ce face? Era ultimul an de predare. După aceea ieșea la pensie si se retrăgea la tara. I-am dat stiloul. Ochii lui s-au bucurat. L-a ținut intre degete, cântărindu-l iar apoi mi l-a dat înapoi spunând-mi:
- Păstrează-l tu. Îți va aduce aminte de mine si de orele in care ti-am fost profesor. Scrie cu el cat mai mult. In felul acesta mă vei face fericit ca dascăl.
In era noastră digitala, hăituiți mereu de whatsapp si Facebook ajungem de multe ori sa ne uitam amintirile. Nostalgia terenului de baschet cu asfalt crăpat, corcodușii care umbreau băncile scolii si nerăbdarea noastră ca ei sa se coacă, emoțiile unei teze si mirosul dulce de mana Maicii Domnului se frâng extrem de rapid atunci când zgomotul de telefon ne anunta ca am primit un smiley face. Nonvaloarea își face prezenta printre noi, printre profesori si printre elevi. Ca ultimii mohicani internauții de scoală relativ mai veche trag semnale de alarma.
Fiecare copil are o diploma de buna purtare si premiul I. Clase întregi de premianți curg pe podiumul de festivitate. Toți sunt deștepți si toți merita. Poate si chestia asta ar trebui sa fie data pe RoAlert.
Mana lui Mierla avea venele foarte accentuate. Parul alb si rărit de boala era aranjat frumos cu cărarea intr-o parte. Mirosea a parfum vechi iar cămașa cu nenumărate apreturi la activ ii dădea si azi un aer formalist, necesar. In mijlocul clasei o stiva de lemne, vreascuri uscate precum intr-un joc de Marocco așteaptă sa fie aprinse. Ne gândim la jungla, la supraviețuire, la maimuțe si la gradele Celsius. Vedem cum cade noaptea si cum ușor fiarele sălbatice se apropie de grupul nostru. Facem cerc si dam drumul la foc. Mutra profesorului abia se mai vede de fum. Il ardem pe rug.
Terasa chic din fata liceului mai are doua mese libere pentru elevii gata sa savureze cafeluța cu lapte si croasantul refrigerat. Noi doi avem o satisfacție nemaipomenita. Si da, azi va fi o zi meseriașa. După aceasta mini cugetare iubita mea a scrumat pe diploma ei cu premiul I. Pur si simplu nu avea scrumiera.
