Din pacate fac parte dintr-o familie de melancolici si chestia asta cumva ma tine captiv intre doua ceasuri din care nu pot iesi. In timp ce imi coc gogosarii si inghit fumul gratarului ma gandesc la timpul trecut si parca el nu a fost nicicand real, adevarat. Intamplarile de ieri nu ar fi putut sa existe.Pana si gazonul verde de acum cativa ani pare pamant sterp, arid. Cu greu voi mai putea planta vreodata o floare azi. Tot ce a mai ramas sunt trei trandafiri plapanzi si ofticosi care supravietuiesc doar pentru a demonstra ca ei pot sa o faca si asa, in conditiile astea. Imi fac in ciuda dar nu ma pot supara pe ei. Gradina in care altadata citeam eseurile frumoase despre filozofie si psihologie cu o cescuta curata de cafea a preluat cumva din interior mizeria si lipsa de viata a personajului meu principal. E molipsitor la fel ca si gripa anului 2020.E gri. Stiu ca nu am mai scris de ceva vreme. Nu de asta scriu si oricum nimanui nu ij pasa de ritmul meu scriitoricesc. Ultima oara aruncam cuvintele pe monitor cu un oarece optimism. Azi cand vad ca inca nu este o solutie la pandemie sunt extrem de suparat. Mai asteptam un timp sau doi cum zicea Marry Poppins atunci cand se desprindea elegant cu umbrela si zbura deasupra Hyde Park. Stirile de seara seamana leit in fiecare zi. Nici nu mai are rost sa deschid tableta. Personajul meu de septembrie este banal. O semivedeta de cartier cu un portofel relativ umplut pe jumatate. Se plimba adesea pe strazi cu masca si se cocoata pe o bicicleta ruginita. Este amic cu Eugen si este fascinat de puterea acestuia de a nu intelege nimic din ceea ce se intampla in jurul sau. Acest lucru il face practic de neinvins. Nimic nu il afecteaza iar zilele lui trec rapid cu o sticla de bere si un pachet de tigari fumate pe piatra din fata portii. Asta inseamna tarie si cu siguranta prinzi suta de ani. Reclamele aliniate pe bulevard lumineaza si in aceasta seara pasii trecatorilor care nu se mai grabesc sa ajunga la metrou. Cu mastile trase peste nas isi bifeaza cartela si la fel face si personajul meu care traieste azi in povestea unei povesti ireale. Se indreapta spre un serviciu fictiv si se inregimenteaza precum sutele de omuleti ai acestui oras. Vrea sa fie acolo cu ei.Castile in urechi si ochii ventuzati pe ecranul tactil al unui smartphone. A fost exclus si vrea sa fie reprimit. Orasul il detesta fiindca a fost candva altfel. Si-a primit lectia, a inteles-o si cum firesc se intampla in astfel de cazuri cu liniste si supunere te resemnezi. Este clar o politica pe care nu o mai intelege nimeni. O politica in care nimeni nu mai crede dar care cu surprindere aduna alegatorii si fac urnele sa fie inghesuite de voturi date in sictir. Eugen ar vota clar si convingator cu cel mai prost candidat. Ar gasi o mie de argumente si ar stampila pentru un dezastru total. Perosanjului meu insa nu ii mai pasa. El va vota pentru ca se voteaza si asta il va face sa fie mentinut inclus printre noi. Ritmul lui cardiac este mentinut de zgomotul ambulantelor. Un concert de folk si un pahar de vin rosu. Apoi impreuna cu iubita lui Elena usor se retrage in acel colt intunecat al restaurantului unde scrie pastrati distanta. O saruta si se bucura ca i-a mers. Apoi coboara poteca din parc si se aseaza pe malul lacului langa ponton cu vedere la vaporasul de agrement. Cana ai 14 ani nu exista pandemie si nu exista reguli. Ai sangele grozav de fluid si rosu. Emani energia unui alergator de cursa lunga si iei totul asa cum vine. Spre finalul acestei dizertatii date in prima zi de scoala imi doresc si poate ca voi face acest lucru sa se intample ca personajul meu sa aiba o scurta intrevedere cu el, puberul de 14 ani cu cont de tik tok si 100 de vizualizari pe facebook. O prima zi de toamna. Centru vechi. Anticariatul pe care il frecventam cu prietenul meu disparut Soricelul si vanzatorul care este mereu simpatic chiar daca nu are chef. Un subsol plin de carti si doi trei musterii vechi care rasfoiesc alene paginile murdare ale unui compendiu de istorie. Langa o stiva de benzi desenate personajul meu cauta un numar din revista Rahan. Langa el un tanar scotoceste dupa personajul care i-a inspirat jocul de pe play station. - E un joc nou. Scos anul acesta. - Cum se cheama? - Escape. E foarte tare. Se joaca in realitatea virtuala. Intinzi mana iei obiecte si incerci sa scapi. - Nu am jucat nici un joc pe calculatir pana acum. - Ar trebui sa incercati. Ochii tanarului care inca aveau vioiciunea de copil il privira prieteneste. Peste doua ore personajul meu era in realitatea virtuala si nici ca ii mai pasa ca luni se merge la vot.
|
