Proiectul
Am terminat. Dupa trei ani de zbatere si munca multa am terminat. Nu a fost usor dar ca in orice aventura fericita totul a avut un inceput si un sfarsit.
Acum simt linistea in mine si caut noi inceputuri. Vad sirurile de caramizi si ardezie de India, il vad pe Gica constructorul, pe arhitect, pe tata si pe toti cei care au fost acolo pe santier.
In trei ani m-am schimbat. De la cel care visa la baiatul pragmatic si de la parul blond la par carunt. Am trecut prin toate etapele unei constructii.
Primul pas a fost demolarea. Impreuna cu Tataie am trasat un plan sa punem la pamant vechea casa din 1920. A iesit mult praf. Apoi cu Madalin am curatat caramizile bune, arse posibil in cuptoarele din fostul parc 23, vechea fabrica de caramida. Le-am pus deoparte - 2000 de caramizi. Azi in subsol un zid imi aminteste de perioada aceea si de anii 1920. Mi-a fost greu. Cate destine si cate vise au fost sau nu au fost in casa aceea. cum se zice : Chartagina deleta est sau cam asa.
Apoi am sapat. Mult pamant - 20 de masini imense au transportat pamantul din fundatii. Era aprilie. Din pacate a fost si una dintre cele mai ploiase primaveri din ultimii 10 ani. Catastrofal, inundatii, pompeaza apa. Impreuna cu Gica am reusit sa trecem si peste acest obstacol. Privind in urma cred ca aceasta a fost poate o incercare. A intins un pic din limita rabdarii, a disperarii si a tot acestui cocktail de senzatii stresante pe care le poate avea un om.
Pentru multe luni ploaia a fost o sursa de stres si a ridicat in mine munti de colesterol. Doar auzul stropilor pe tabla era suficient sa am insomnie.
Fierul si caramida. Cand am inceput sa turnam placile de beton si sa crosetam caramida a fost un semn bun. Faceam poze in fiecare saptamana si ma bucuram sa vad ca totul curge firesc si chiar normal. Era bine. Dimineata incepea cu o cafea la magazinul lui Mili aka Popa aka La Sifoane. Imi placea, ma prindea si era bine. Oboseala fierbinte dar placuta ma cuprindea seara in timp ce ma retrageam cu gandul la urmatoarea zi. Next.
Apoi a venit Costin impreuna cu Cristi. S-a pus acoperisul, s-a desfacut sampania si s-a batut bradul.
Impreuna cu Cristi si cu Costin am pus lambriul in mansarda si am pavat curtea cu dale.
Casa prindea viata. Ma simteam precum Gepeto. Aveam sforile si modelam. Helga m-a ajutat sa alegem culorile de exterior si piatra din India - Ardezie.
Am vopsit gardul am pus luminile si m-am oprit.
In dimineata urmatoare m-am trezit ca deobicei la ora 0630. Este toamna.Eu nu puteam sa relizez ca totul este gata.
Este liniste si frunzele galbene de la un copac incert au cazut pe strada Orzari. Le matur. Am observat ca timpul in care maturi este un timp ideal de meditatie. Imi place sa matur. Chestia asta ma pune sa gandesc si activeaza in mine o stare de bine, de confort mental.
Multi ioghini se lauda cu anduranta de a nu manca si de a se abtine. Este un punct de vedere. Mie imi place sa ma misc. Imi place acest fitness pe care urbea, comertul, zgomotul si agitatia oamenilor flamanzi il creaza. Asta ne face sa avansam si ne da senzatia de util.
M-am tot gandit la un gest plin de buna intentie dar care m-a framantat. Directorul unei firme intr-o sala plina cu angajati ca un gest de bunavointa le spune ca de luna viitoare acestia vor primi si tichete de masa. Un freamat de multumire si multi ochi uzi de bucurie. Este ceva in plus.
Eu cred insa ca este ceva in minus. Oamenii isi pierd demnitatea si frumusetea lor datorita nevoii. Maretia omului scade in fata banului. Acelasi lucru l-am simtit si eu dar invers. Faptul ca am creat ceva m-a transformat si m-a luminat. Sunt aceeasi persoana dar nu sunt. Am dobandit o mai mare lejeritate in a vorbi cu oamenii si a privi oamenii drept in fata. Am demnitate.
Au fost si lucruri dureroase si complicate in tot acest timp pentru ca nimic din ce e mare nu se poate face fara sacrificiu.
Ma plimb prin targ si ma uit la cate lucruri de care nu ai nevoie cum zicea un mare filozof. intr-un colt vad un tei pitic.
Un copac. Cred ca ar fi o mutare inteligenta. Il cumpar.
Bogdan Voiculescu - EIC 21.10.2015
