Celula

Baltoaca din fata casei crestea cu fiecare minut. Ma uitam in ea si vedeam un cer cenusiu si rau care urma sa isi joace rolul. Pe strada nu mai trecea nimeni de ceva timp. Cu o pelerina rosie primita cadou de la un mall incercam sa ajung la masina. Ma miscam foarte greu si nesigur stiind ca aceasta va fi ultima mea vizita. Lasam in urma o etapa de viata care ma marcase si ma schimbase. Un alt pas ma astepta si viata imi dadea iarasi un nou ghiont sa ma dezvolt si sa ma avant spre altceva.
Stergatoarele de parbriz aveau acelasi ritm cu inima mea - pe repede inainte. Am trecut de cateva sate cernute de-a lungul soselei DN1 si am ajuns la locul meu. Am deschis rulota. Mirosea a mucegai. Nu mai fusese folosita demult. Am intins patul si am dat drumul la butelie sa se incalzeasca. Era o zi clasica de noiembrie. Am pus bocancii plini de noroi intr-o punga si i-am atarnat de ferestruica.Se lasa noaptea. Vreau sa ma cuibaresc si sa ma apuc de visat. Cel putin acolo sunt sigur ca imi regasesc intimitatea.
Fusese un razboi.Prima data cand am apasat pe tragaci si am omorat. Acolo nu era propriu-zis un camp de lupta. Avioanele aterizau de doua ori pe zi cu ajutoare umanitare. Noi, soldatii, ajutam la descarcat. O trecere mult prea brusca de la pace la razboi. Cu cateva luni inainte aveam o familie, mergeam la un serviciu, foloseam e-mailul si tableta sa ma distrez si beam uneori un cocktail scump prin barurile din centru vechi. Cuseta vaporului avea un gemulet mic. Puteai sa vezi de acolo bombele lansate de aliati si sa speri ca sistemul nostru de protectie e suficient de bun. Eram pe front. La fel cum citisem in liceu despre primul razboi, despre al doilea razboi. Imaginile de arhiva cu nazisti vanturandu-si mainile nu mai erau de ordinul trecutului. Erau prezent. Singura schimbare consta in faptul ca de data asta eram alaturi de ei.
Dimineata si seara erau cele mai multe alerte. Capitanul trecea si ne spunea ca suntem in grafic si ca vom castiga. Nici acum dupa ce am fugit de acolo nu stiu impotriva cui am luptat. Luptam impotriva terorismului dar noi eram cei terorizati.Eram multi impotriva a ceva inexistent care din cand in cand comitea atentate sinucigase.
Te uiti la ocean, la rechini si la submarine. Chiar nu te regasesti.Singurele tale momente de evadare sunt amintirile din cartile de povesti care iti dau o speranta. O speranta desarta. Capitanul ne striga:

- Baieti, astazi a fost ranit Eric. Este grav si se afla la infirmierie.
Bine ca nu avea familie - zice unul. Chestia asta ma irita. Imi vine sa il iaula bataie si sa il fac una cu pamantul. Unii oameni cred ca detin un monopol asupra unor zicale si ca le pot arunca oricand si oricum in eter. Foarte multi ignoranti. Cu siguranta ca transpiratia acra si noptile nedormite te tranforma in altceva. Chestia asta fara oprire, presiunea, stresul si nesiguranta te zapacesc.
Uneori oprim in port. Atunci toata lumea intra pe retelele de socializare sa vada si altceva. Sa vada cum este sa traiesti, sa te plimbi sa iti faci poze din varful muntilor si sa prezinti o retea simpla de prajit creveti.
Tot de pe o retea de socializare am aflat si eu ca acasa nu mai aveam nimic. Ca acolo viata mergea inainte si ca lipsa mea se cuantificase in uitare. Tata imi spusese odata ca motorul in viata este ceea ce ne da iluzia ca avem un tel. Alergarea de unul singur peun stadion nu este motivanta. Ca un ogar ai nevoie de un iepure de urmarire, de o prada.

Nu sarisem niciodata cu parasuta. Vazusem filme si admirasem de nenumarate ori si chiar nadajduiam sa o fac. Azi intr-un exercitiu am fost parasutati pe langa o baza militara din Siria. Cativa curenti de aer ne plimbasera mai departe de tinta de salt. Asa ca la aterizare a trebuit sa mergem prin praf cam 2 kilometri. Ajunsi la baza am facut un dus scotian si apoi am mancat cate o supa la plic. In copilarie visam la astfel de comandouri. Si imi petreceam zile in sir planuind si catarandu-ma pe zidurile din jurul casei. Realitatea insa este mizera si prefer fictiunea. De atata realitate doi dintre prietenii mei de aici s-au sinucis.

Camera capitanului Costi avea ceva din nacela unui balon zburator. Era pregatita pentru orice. Stateam in jurul lui si incercam sa citim vestea importanta pe care dorea sa ne-o impartaseasca. Costi se juca cu verigheta nervos.
- Baieti trebuie sa va dau o veste de care nu prea sunt incantat. S-a decis in cadrul aliantei ca de luni sa se intre cu trupe la sol in zona de conflict. Noi vom fi antrenati in acest proiect. Vom incepe de maine pregatirile si antrenamentele specifice. sa nu va fie teama ca nu este greu.

Iesind pe punte mi-am zis ca chestia asta nu are nimic de aface cu mine. Am fost student, nu am facut armata la timp si am fost recrutat din lipsa de cadre sa dau o mana de ajutor dar atat. Camarazii mei erau, foarte ciudat pentru mine, foarte euforici si ciocneau bere dupa bere la aflarea vestii. Vroiam sa se bata. Sa ii snopeasca in bataie pe teroristi sa curete lumea de rau. Atunci am decis sa fug.
In fata unei operatii grele dupa care stii ca vei fi mutilat unii incearca sa isi facacuraj iar altii cad. Eu am cazut.

Am iesit afara din rulota sa iau aer. Imi era rau. Frigul si umiditatea imi dadeau frisoane. Inapoi in pat visam la corpul fierbinte de femeie si la paharul de vin de care nu aveam parte. Cautam sa fiu boem intr-o situatie mizerabila. Ca un bolnav incurabil credeam ca evitasem moartea. Ca aveam sa raman viu si sa revin la ceea ce candva fusese frumos si adevarat. In surdina auzeam coarnele de cerb cum izbeau rulota. Si totusi nu era nici un cerb. Erau batai clare in usa. Am deschis. O lanterna mica cu led mi-a luminat fruntea si o voce seaca mi-a spus:

- Domnule Bogdan - sunteti arestat.

EIC 11.12.2015

Comunicare

Ma uitam atent la prezentarea făcuta de doamna din fata mea. Era sigura pe ea si bucuroasa. Avea ce împărtăși cu noi. O fosta ziarista de publicații mondene care și-a găsit succesul si  menirea in a scrie pe blog. Ce ușurare într-o lume meschina în care pentru a-ți câștiga existenta trebuie sa muncești din greu, sa fii înrobit la o multinaționala sau la un patron roman parvenit.

Nu mai sunt ziare iar locurile la radio și tv sunt limitate și cu toții știm cine le ocupa și cat de libera este exprimarea acolo. ești de stânga sau de dreapta dar fără centru și fără coloana.

Pe vremea când colaboram la defunctele publicații  Tineretul Liber sau Curierul Național sub îndrumarea domnului Istrate exista un tip de jurnalism de căutare as putea spune. Azi jurnalismul se bazează mai mult pe comunicare decât pe investigație si pe autentic. Puterea unor instrumente precum Facebook-ul sau Youtube ne lasă pe noi cei clasici cu mult in urma. Notițele rapide scrise pe un capăt de hârtie sunt înlocuite cu atingeri dibace de tableta sau iPod.
In adolescenta mama, ziarista, isi corecta lucrările la mașina de scris ore întregi încercând sa găsească acea transpunere corecta a evenimentului. Azi, cred ca superficialitatea și-a croit drum si in aceasta branșa, Nu se mai merge pe informare. Se mizează mult mai mult pe inducție si pe manipulare.

Blogarita devenita faimoasa in urma evenimentelor tragice de la clubul colectiv ne invitase inițial sa asistăm la un curs de blogging personal. In final am asistat la un marketing personal punctat ici-colo cu fotografii de pe blog. Evident contra cost. Fosta ziarista de monden are succes. De aici deduc logic si nivelul cititorilor si interesul lor Nu ca as fi surprins. Întrebată de cineva din auditoriu dacă are un instrument de măsurare a tipului de cititor pe care il atrage ea a răspuns ca nu a fost si nu este interesata de acest lucru. Corect.
Tipul de comunicare pe care ea il alege este contrar a ceea ce ne spune o comunicare bazata pe interesul de moment al unei firme sau al unui eveniment. Cat de mult crezi în aceste lucruri nu se poate spune.  Ceea ce contează in the end este capitalul de imagine aferent unei acțiuni.

Ma uit la vechea masina de scris. Imi trezeste nostalgii si ma pune in impas. De aceasta data este un impas dulce pentru ca tine de creatie si de drumul catre viitor. Este un pas evolutiv sau poate prin renuntarea la instrumentele clasice de scris si de gandit regresam. Cu siguranta cei din generatia de azi vor zice ca am o gandire de bosorog, de fosila, de expirat.

Mi-am cumpărat creioane. Scrisul cu un creion moale, negru pe hârtie îmi face bine si ma relaxează. Profesoara noastră de istoria Artei din liceu ne spunea ca a scrie cu stiloul si creionul păstrează calitatea caligrafica intacta. Acum bat în tastatura. Nu exista caligrafie și nici eminescianism. Este doar emoție aruncata in eter prin venele internetului. Panseuri si mișcări intelectuale pe care nu știm pe cine si cat interesează dar speram sa aibă ecou. Sunt gândurile noastre exprimate corect în ziua de azi.

Nu mai exista bojdeuca lui Creanga - locul de inspirație. Azi putem scrie de oriunde. Facem poze rapid si le comunicam online. Miliarde de poze invadez zilnic căsuțele de email. primesc cereri de prietenie de la oameni pe care nu ii cunosc si ma mir ca încă mai știm a vorbi. In tramvai, metrou pe strada fiecare are mult mai mare încredere in gadgetul lui decât in omul de lângă el.

La finalul atelierului blogarita așteaptă întrebări. Despre ce? Multa informație dar fără substanță cu un mesaj extrem de simplu emoțional care prinde la orice level de inteligenta.
Am plecat dezamăgit prin ploaie părăsind mansarda din curtea comuna unde fusese organizat evenimentul. Un auditoriu restrâns care in parte nu fusese deloc entuziasmat de ceea ce auzise. Acest lucru pentru mine a meritat toți banii dați. Îmi da speranță si credință ca totul va fi bine. Ca exista poate șansă ca unii dintre noi sa ne filtram informațiile, sa nu fim influențați cu viteza luminii de anumite evenimente si trăiri si sa cautam mereu adevărul. Pentru ca eu cred ca doar asta contează.

Orzari 01.12.2015