Restart
Nu as vrea sa reiau aceleasi clisee despre urmatorul
pas in viata. Am ajuns in acel punct in care fiecare zi conteaza mai mult decat
ziua care a trecut. Diminetile de primavara reci si parfumate de florile
corcodusului sunt punctul meu de restart in fiecare an.
Imi umflu
rotile de la bicicleta si apoi sus pe ea pana in cel mai apropiat parc. Cu
termosul plin de ceai fierbinte in spate si cartea cumparata in week-end de la
anticariat incerc sa ma recalibrez. Din cand in cand ne trebuie si noua un
restart. La fel ca un smart phone actualizarile sunt necesare. Facem un bilant
si pastram tot ceea ce ne-a dat in ultimul timp energia de a merg inainte iar
mai apoi arhivam sau stergem ceea ce este neplacut, trist sau deprimant. Asa vad
eu viata ca o zi noua, ca un dar minunat pe care nu vrem sa il ratam din lipsa
de timp si gand.
Parcul- atat de des umblat si aglomerat si murdar uneori
ramane acolo. Lacul care azi are apa iar maine este secat pentru igienizare.
Adolescentii fumatori de abur si ametiti de tinerete si incertitudine care se
ascund ici si colo printre tufele proaspat plantate de muncitorii pakistanezi- toti imi sunt atat de familiari si ii regassc
de fiecare data in acelasi loc de ani de zile. Placa se invarte
iar si iar.
Un pahar de ceai pentru odihna si un rest de pet de plastic
aruncat in lac. O boare placuta, putin aer proaspat si un mesaj
de tik tok. Ce cantitate mare de plastic ma acopera precum o plapuma
veche si calduroasa de demult. Ma simt atat de izolat sub stratul acesta de
poliuretan si protejat de toata lumea din jur. Unii ar spune
ca este gresit. Ar spune ca nu fac nimic. Ca pur si simplu accepti ceea ce nu
ar trebui acceptat si ca nu lupti atunci cand ai putea sa o faci.Unii mi-ar da
dreptate, m-ar batea chiar amical pe umar si mi-ar face semn sa merg inainte. Da. O
incurajare, un tras de pistol de start. O pista lunga
si fara competitori pe care sa alergi de unul singur asta imi doresc acum.
Ca un criminal in serie am si eu tabieturile mele bine
cimentate. Am si eu markerii mei care ma leaga precum o structura ADN de ce va
fi sau nu va fi. Deschid cartea pe care recunosc ca o citesc din ce in ce mai
greu. Rabdarea de a parcurge toate acele file pline de intelepciune si de
povesti frumoase este pe final. In ultimul timp sunt mai atras de
citate, de ziceri si de proverbe al caror talc de multe ori nu il inteleg dar
care suna bine.
Sensibilitatea mea s-a tocit precum suspensiile de la
o masina veche si hodorogita. Mai vibreaza uneori la cate un bolovan si asta
poate si in virtutea inertiei. Nu mai este nimic special decat poate ca respir
si asta este intr-adevar foarte, foarte special si drag.
Tot asteptand se termina si ceaiul. Imi incalec
bicicleta si usor alunec spre casa. Pauza de dimineata s-a terminat. Este
timpul sa reintru in hora artificiala a supermarketurilor, a stirilor de la ora
8 si a informatiilor despre traficul din vechiul si aglomeratul meu oras –
frumos si urat in acelasi timp asa cum suntem noi toti.
