Transmisiune speciala

Este ultima secunda din meci. Scorul este egal. Avem sapte metri. Ratam. Meciul se duce in prelungiri. in acel moment foarte multi romani au fost dezamagiti. Daca ne infrang danezele Romania va avea parte de o prestatie slaba la acest campionat. Dar daca vom castiga vom deveni personajul central.

Este pauza si cateva reclame la ciocolata si biscuiti, la Craciunul care tocmai se apropie imi distrag atentia de la meci. Sunt transpirat. Am trait fiecare secunda si fetele noastre au jucat formidabil. Imi cer scuze. Am spus ale noastre. Scuze pentru limbajul de lemn. Nu. Fetele acestea nu sunt ale noastre  ele sunt ale lor. Muncesc, isi tocesc genunchii pe parchet si au luxatii cu sutele poate chiar cu miile. Pleaca de la 14 ani de acasa  ca sa se antreneze, sa isi urmeze talentul sperand in sansa. Investesc singure in echipament, in deplasari si poate plang atunci cand sansa nu le surade.
Este un mare pariu. Daca la 20 de ani ai un accident poti pierde totul fiindca nu mai exista cale de intoarcere. Mare curaj...
De la etajul 7 al blocului se pot zari pe geam usile de la sala de antrenament din Ghencea. O sala ordinara si pe care ea o frecventeaza in fiecare zi. Un vestiar simplu, cu bancute din fier si fara dulapuri. Se schimba, isi pune bandajele si incepe iar. Azi vor arunca la poarta. Au un antrenor nou si nu se stie ce se va intampla pe viitor. Clubul nu mai are finantare. Oare vor ramane pe drumuri? Ea isi pregatise si un fel de back-up. Invatase din greu la biologie si ar putea eventual sa incerce la farmacie. Sunt multi pe loc si parca nu are nici un chef. Zgomotul ritmic al mingii batute ii sterge rapid aceste ganduri. Are pofta de joc. Si, oricum, dupa ce transpiri 2 ore la antrenament vrei sa te odihnesti si poate atunci sa se gandeasca la viitor.

Mai sunt 2 minute si meciul cu danzele va continua cu prelungirile. Se joaca chiar in Danemarca asa ca nimeni nu iti este prieten. In public sunt si cativa romani. Poate prieteni de-ai jucatoarelor, poate oameni veniti la munca. Sunt aici ca sa le vada pe jucatoarele de handbal din Romania. Sa incerce sa simta ca apartin la ceva, ca nu sunt straini. Vor sa iubeasca un vis. Acum ea bea un energizant. Va intra pe teren si va trebui sa invinga. Fetele bat palmele, strang pumnii si striga:
- Pentru cine luptam noi?
- Pentru noi.
Asa este. Ele lupta pentru ele. Pentru ca vor fi recunoscute si sansa lor se va implini in cele din urma. Vor iesi din anonimat si nu vor regreta cum o fac multe dintre sportivele de acasa. Cele zece minute ramase pana la fluierul de final sunt hotaratoare. Un duel dat intre o echipa daneza care va fi aplaudata chiar daca va fi infranta si o echipa a lor pentru totul sau nimic.
La meciurile din grupa citise pe internet stiri din sport. Era groaznic. Toti vorbeau numai de rau prestatia. Aerul rece din Copenhaga si poate chiar si micuta sirena o mai linistisera. Rasfoise pe post de pansament cateva pagini dintr-o carte buna si adormise fara sa se spele pe dinti. Chiar daca avea o zi libera sa pregateasca sferturile nu ii ardea de nimic. Somnul regenereaza si iti da o noua stare de spirit.

- Gata fetelor. Intram. le spune antrenorul.  o milifractiune de secunda. Simti cum sangele incet si pe urma foarte tare pleaca din block-starturi. Ea nu mai aude nimic decat in minte are cateva scheme. O Ioana D'Arc a handbalului. Are viziune, dorinta si da are si forta. Meciul incepe. Este un tic tac. Nu exista diferenta de scor mai mare de un punct. Un punct cat o viata. Parca nu mai este nimeni in sala. Minutele se scurg. Nu, aici nu a calcat semicercul. Se repliaza. Greseala de arbitraj. Nu isi bate capul cu asta. Vrea in semifinala. Are mingea. ii simte nervurile. Trage. Este gol in ultima secunda. Au invins. s-au calificat.
Se uita la tabela. Este adevarat. Arbitrul are mana ridicata in sus cum ca partidat este incheiata.
Totul s-a schimbat. Acum ele au reusit in viata. Au trecut proba si sunt campioane chiar daca nu au luat cupa.
- Bravo fetelor, le spune antrenorul. Sunteti fantastice.
Danezele sunt foarte triste si spectatorii parca au fugit din sala asa de repede au golit-o. Pe teren se mai vad ici-colo urmele de transpiratie care se vor evapora probabil rapid Este cald. Colegele sunt la vestiare. Sala asta seamana putin cu cea de acasa, din Ghencea.
isi strange parul in coada. Bea apa. Strange pumnul si zice:
- Hai in finala.

De zece minute incerc sa prind semnalul pe internet ca sa vad sfarsitul jocului. Cred ca din cauza ca sunt foarte multi telespectatori noi nu mai avem semnal. Aha. au invins. Super. Cred ca o sa dorm bine la noapte. In general vestile bune te fac sa te relaxezi. Imi place handbalul si uneori mai vei si meciuri de calitate. Bine ca nu au pierdut chiar ca ar fi fost o deceptie. Maine iarasi la munca si iarasi in tramvaiul 41.

EIC 18.12.2015

Celula

Baltoaca din fata casei crestea cu fiecare minut. Ma uitam in ea si vedeam un cer cenusiu si rau care urma sa isi joace rolul. Pe strada nu mai trecea nimeni de ceva timp. Cu o pelerina rosie primita cadou de la un mall incercam sa ajung la masina. Ma miscam foarte greu si nesigur stiind ca aceasta va fi ultima mea vizita. Lasam in urma o etapa de viata care ma marcase si ma schimbase. Un alt pas ma astepta si viata imi dadea iarasi un nou ghiont sa ma dezvolt si sa ma avant spre altceva.
Stergatoarele de parbriz aveau acelasi ritm cu inima mea - pe repede inainte. Am trecut de cateva sate cernute de-a lungul soselei DN1 si am ajuns la locul meu. Am deschis rulota. Mirosea a mucegai. Nu mai fusese folosita demult. Am intins patul si am dat drumul la butelie sa se incalzeasca. Era o zi clasica de noiembrie. Am pus bocancii plini de noroi intr-o punga si i-am atarnat de ferestruica.Se lasa noaptea. Vreau sa ma cuibaresc si sa ma apuc de visat. Cel putin acolo sunt sigur ca imi regasesc intimitatea.
Fusese un razboi.Prima data cand am apasat pe tragaci si am omorat. Acolo nu era propriu-zis un camp de lupta. Avioanele aterizau de doua ori pe zi cu ajutoare umanitare. Noi, soldatii, ajutam la descarcat. O trecere mult prea brusca de la pace la razboi. Cu cateva luni inainte aveam o familie, mergeam la un serviciu, foloseam e-mailul si tableta sa ma distrez si beam uneori un cocktail scump prin barurile din centru vechi. Cuseta vaporului avea un gemulet mic. Puteai sa vezi de acolo bombele lansate de aliati si sa speri ca sistemul nostru de protectie e suficient de bun. Eram pe front. La fel cum citisem in liceu despre primul razboi, despre al doilea razboi. Imaginile de arhiva cu nazisti vanturandu-si mainile nu mai erau de ordinul trecutului. Erau prezent. Singura schimbare consta in faptul ca de data asta eram alaturi de ei.
Dimineata si seara erau cele mai multe alerte. Capitanul trecea si ne spunea ca suntem in grafic si ca vom castiga. Nici acum dupa ce am fugit de acolo nu stiu impotriva cui am luptat. Luptam impotriva terorismului dar noi eram cei terorizati.Eram multi impotriva a ceva inexistent care din cand in cand comitea atentate sinucigase.
Te uiti la ocean, la rechini si la submarine. Chiar nu te regasesti.Singurele tale momente de evadare sunt amintirile din cartile de povesti care iti dau o speranta. O speranta desarta. Capitanul ne striga:

- Baieti, astazi a fost ranit Eric. Este grav si se afla la infirmierie.
Bine ca nu avea familie - zice unul. Chestia asta ma irita. Imi vine sa il iaula bataie si sa il fac una cu pamantul. Unii oameni cred ca detin un monopol asupra unor zicale si ca le pot arunca oricand si oricum in eter. Foarte multi ignoranti. Cu siguranta ca transpiratia acra si noptile nedormite te tranforma in altceva. Chestia asta fara oprire, presiunea, stresul si nesiguranta te zapacesc.
Uneori oprim in port. Atunci toata lumea intra pe retelele de socializare sa vada si altceva. Sa vada cum este sa traiesti, sa te plimbi sa iti faci poze din varful muntilor si sa prezinti o retea simpla de prajit creveti.
Tot de pe o retea de socializare am aflat si eu ca acasa nu mai aveam nimic. Ca acolo viata mergea inainte si ca lipsa mea se cuantificase in uitare. Tata imi spusese odata ca motorul in viata este ceea ce ne da iluzia ca avem un tel. Alergarea de unul singur peun stadion nu este motivanta. Ca un ogar ai nevoie de un iepure de urmarire, de o prada.

Nu sarisem niciodata cu parasuta. Vazusem filme si admirasem de nenumarate ori si chiar nadajduiam sa o fac. Azi intr-un exercitiu am fost parasutati pe langa o baza militara din Siria. Cativa curenti de aer ne plimbasera mai departe de tinta de salt. Asa ca la aterizare a trebuit sa mergem prin praf cam 2 kilometri. Ajunsi la baza am facut un dus scotian si apoi am mancat cate o supa la plic. In copilarie visam la astfel de comandouri. Si imi petreceam zile in sir planuind si catarandu-ma pe zidurile din jurul casei. Realitatea insa este mizera si prefer fictiunea. De atata realitate doi dintre prietenii mei de aici s-au sinucis.

Camera capitanului Costi avea ceva din nacela unui balon zburator. Era pregatita pentru orice. Stateam in jurul lui si incercam sa citim vestea importanta pe care dorea sa ne-o impartaseasca. Costi se juca cu verigheta nervos.
- Baieti trebuie sa va dau o veste de care nu prea sunt incantat. S-a decis in cadrul aliantei ca de luni sa se intre cu trupe la sol in zona de conflict. Noi vom fi antrenati in acest proiect. Vom incepe de maine pregatirile si antrenamentele specifice. sa nu va fie teama ca nu este greu.

Iesind pe punte mi-am zis ca chestia asta nu are nimic de aface cu mine. Am fost student, nu am facut armata la timp si am fost recrutat din lipsa de cadre sa dau o mana de ajutor dar atat. Camarazii mei erau, foarte ciudat pentru mine, foarte euforici si ciocneau bere dupa bere la aflarea vestii. Vroiam sa se bata. Sa ii snopeasca in bataie pe teroristi sa curete lumea de rau. Atunci am decis sa fug.
In fata unei operatii grele dupa care stii ca vei fi mutilat unii incearca sa isi facacuraj iar altii cad. Eu am cazut.

Am iesit afara din rulota sa iau aer. Imi era rau. Frigul si umiditatea imi dadeau frisoane. Inapoi in pat visam la corpul fierbinte de femeie si la paharul de vin de care nu aveam parte. Cautam sa fiu boem intr-o situatie mizerabila. Ca un bolnav incurabil credeam ca evitasem moartea. Ca aveam sa raman viu si sa revin la ceea ce candva fusese frumos si adevarat. In surdina auzeam coarnele de cerb cum izbeau rulota. Si totusi nu era nici un cerb. Erau batai clare in usa. Am deschis. O lanterna mica cu led mi-a luminat fruntea si o voce seaca mi-a spus:

- Domnule Bogdan - sunteti arestat.

EIC 11.12.2015

Comunicare

Ma uitam atent la prezentarea făcuta de doamna din fata mea. Era sigura pe ea si bucuroasa. Avea ce împărtăși cu noi. O fosta ziarista de publicații mondene care și-a găsit succesul si  menirea in a scrie pe blog. Ce ușurare într-o lume meschina în care pentru a-ți câștiga existenta trebuie sa muncești din greu, sa fii înrobit la o multinaționala sau la un patron roman parvenit.

Nu mai sunt ziare iar locurile la radio și tv sunt limitate și cu toții știm cine le ocupa și cat de libera este exprimarea acolo. ești de stânga sau de dreapta dar fără centru și fără coloana.

Pe vremea când colaboram la defunctele publicații  Tineretul Liber sau Curierul Național sub îndrumarea domnului Istrate exista un tip de jurnalism de căutare as putea spune. Azi jurnalismul se bazează mai mult pe comunicare decât pe investigație si pe autentic. Puterea unor instrumente precum Facebook-ul sau Youtube ne lasă pe noi cei clasici cu mult in urma. Notițele rapide scrise pe un capăt de hârtie sunt înlocuite cu atingeri dibace de tableta sau iPod.
In adolescenta mama, ziarista, isi corecta lucrările la mașina de scris ore întregi încercând sa găsească acea transpunere corecta a evenimentului. Azi, cred ca superficialitatea și-a croit drum si in aceasta branșa, Nu se mai merge pe informare. Se mizează mult mai mult pe inducție si pe manipulare.

Blogarita devenita faimoasa in urma evenimentelor tragice de la clubul colectiv ne invitase inițial sa asistăm la un curs de blogging personal. In final am asistat la un marketing personal punctat ici-colo cu fotografii de pe blog. Evident contra cost. Fosta ziarista de monden are succes. De aici deduc logic si nivelul cititorilor si interesul lor Nu ca as fi surprins. Întrebată de cineva din auditoriu dacă are un instrument de măsurare a tipului de cititor pe care il atrage ea a răspuns ca nu a fost si nu este interesata de acest lucru. Corect.
Tipul de comunicare pe care ea il alege este contrar a ceea ce ne spune o comunicare bazata pe interesul de moment al unei firme sau al unui eveniment. Cat de mult crezi în aceste lucruri nu se poate spune.  Ceea ce contează in the end este capitalul de imagine aferent unei acțiuni.

Ma uit la vechea masina de scris. Imi trezeste nostalgii si ma pune in impas. De aceasta data este un impas dulce pentru ca tine de creatie si de drumul catre viitor. Este un pas evolutiv sau poate prin renuntarea la instrumentele clasice de scris si de gandit regresam. Cu siguranta cei din generatia de azi vor zice ca am o gandire de bosorog, de fosila, de expirat.

Mi-am cumpărat creioane. Scrisul cu un creion moale, negru pe hârtie îmi face bine si ma relaxează. Profesoara noastră de istoria Artei din liceu ne spunea ca a scrie cu stiloul si creionul păstrează calitatea caligrafica intacta. Acum bat în tastatura. Nu exista caligrafie și nici eminescianism. Este doar emoție aruncata in eter prin venele internetului. Panseuri si mișcări intelectuale pe care nu știm pe cine si cat interesează dar speram sa aibă ecou. Sunt gândurile noastre exprimate corect în ziua de azi.

Nu mai exista bojdeuca lui Creanga - locul de inspirație. Azi putem scrie de oriunde. Facem poze rapid si le comunicam online. Miliarde de poze invadez zilnic căsuțele de email. primesc cereri de prietenie de la oameni pe care nu ii cunosc si ma mir ca încă mai știm a vorbi. In tramvai, metrou pe strada fiecare are mult mai mare încredere in gadgetul lui decât in omul de lângă el.

La finalul atelierului blogarita așteaptă întrebări. Despre ce? Multa informație dar fără substanță cu un mesaj extrem de simplu emoțional care prinde la orice level de inteligenta.
Am plecat dezamăgit prin ploaie părăsind mansarda din curtea comuna unde fusese organizat evenimentul. Un auditoriu restrâns care in parte nu fusese deloc entuziasmat de ceea ce auzise. Acest lucru pentru mine a meritat toți banii dați. Îmi da speranță si credință ca totul va fi bine. Ca exista poate șansă ca unii dintre noi sa ne filtram informațiile, sa nu fim influențați cu viteza luminii de anumite evenimente si trăiri si sa cautam mereu adevărul. Pentru ca eu cred ca doar asta contează.

Orzari 01.12.2015

Domnul Dan

5 noiembrie 2015

Intru în fosta berărie a lui Caragiale - Gabrinus. O mare de lume sta și bea bere. Multi tineri si mult fum... de țigara.
Toate ziarele subtitrează tragedia din clubul Colectiv. Un club care timp de ani de zile a găzduit concerte rock si care deodată a luat foc si a aprins o țară întreagă.Este revolta. Oamenii vor schimbare. Cade guvernul. Cade primarul. Ce se schimba? Nimic.
Ceva ma frapează: cu toate ca oamenii sunt revoltați defapt ei sunt extrem de relaxați - rad, sunt joviali si solidari. Își trimit mesaje pe Facebook și au timpul și energia sa corespondeze on line. Sunt bine îmbrăcați. Unii vin cu mașina la demonstrație iar alții urmează coloana de pe biciclete scumpe. Sunt educați iar fetele sunt machiate cu grija special pentru ocazie. Nu seamăna a revoluție ci mai degrabă a promenada prin centru capitalei. Multe self-ie-uri si multe share-uri.
Guvernul a căzut - dar a avut rezultate economice - salarii mărite, rate mici pentru Romania in fata organismelor internaționale.
Primarul a căzut - dar cu trei zile înainte în nu știu ce ziar era văzut ca un primar gospodar si foarte popular.
S-a cerut cap,cap și în final iată capetele.

Ma simt iarăși ca la Țăndărică când in spatele cortinei dl. Dan trage de sfori si il face pe hopa Mitica sa se ridice si sa joace pe muzica de copilași. Toată sala bate din palme iar la final unii dintre micii spectatori sunt supărați ca spectacolul s-a sfârșit. Plâng, bat din picioare si nu vor sa se ducă la culcare. Copii știu ca acasă ii așteaptă aceleași operațiuni plictisitoare si lipsite de provocări: spălat pe dinți, îmbrăcat pijamaua si făcut nani.
Domnul Dan însă mai are si maine un spectacol.

Dumnezeu sa ii odihnească pe cei morți in tragedia din clubul Colectiv. Astfel de evenimente te fac sa devii lucid si sa iți spui ce scumpa este viata, sa prețuiești minutul si sa filozofezi.
Îmi pare rău sa dezamăgesc dar intr-o Românie balcanica cu majorități maneliste, cu muncitori care se sprijină in lopeți, într-o Românie dirijata precum o drona ultraperfomanta, într-o astfel de țara tot ce se va schimba se va schimba pe bani si nu prin ieșirea a 30.000, a 2 milioane de oameni in strada. Ce sa se schimbe când nu exista productivitate si când salarii sunt mici, când educația este proasta si profesorii indiferenți.
Instabilitățile politice aduc instabilități economice iar dacă azi un tânăr se poate duce la banca sa își ia o casa la un preț maine se va duce la aceeași banca si va plăti dublu. Din păcate putini sunt cei care înțeleg ca pacea si echilibrul sunt mult mai importante decât ieșirea pe străzi si vânturarea de pancarte mai mult sau mai putin retușate de către unele partide politice. Am un vecin care se bucura ca in sfârșit este acțiune ca se poate uita la talk showuri politice, ca exista subiecte. Dar sfârșitul de luna vine si el nu are bani de țigări si de o bere. Se împrumuta.
In perioada de boom economic la departamentul de HR se dădeau zeci de adeverințe de venit. Tinerii de atunci isi cumpărau apartamente cu doua camere în Rahova cu 100.000 de euro. Afacere buna atunci. Dar acum? Acum ei nu mai au puterea sa iasă pentru ca au rate mari si copii la scoală.
Cred ca in esență dacă nu ar fi aceste mase de oameni, dacă nu ar exista roata asta populara cei care au bani si cei care fac bani nu ar putea sa faca mai multi bani.
Uneori este romantic si chiar înduioșător sa vad cum oamenii se plimba de mana sperând la un viitor bun, la dreptate, la o țară fără corupție si bine guvernata.
Fiind seara le spun noapte buna.
Domnul Dan isi termina paharul de Burbon, își freacă mâinile si se gândește la următorul spectacol.
Blocurile mari corporatiste de pe calea victoriei se închid - si maine e o zi.

EIC 05.11.2015

Panseu Proiectul

Proiectul

Am terminat. Dupa trei ani de zbatere si munca multa am terminat. Nu a fost usor dar ca in orice aventura fericita totul a avut un inceput si un sfarsit.
Acum simt linistea in mine si caut noi inceputuri. Vad sirurile de caramizi si ardezie de India, il vad pe Gica constructorul, pe arhitect, pe tata si pe toti cei care au fost acolo pe santier.
In trei ani m-am schimbat. De la cel care visa la baiatul pragmatic si de la parul blond la par carunt. Am trecut prin toate etapele unei constructii.

Primul pas a fost demolarea. Impreuna cu Tataie am trasat un plan sa punem la pamant vechea casa din 1920. A iesit mult praf. Apoi cu Madalin am curatat caramizile bune, arse posibil in cuptoarele din fostul parc 23, vechea fabrica de caramida. Le-am pus deoparte - 2000 de caramizi. Azi in subsol un zid imi aminteste de perioada aceea si de anii 1920. Mi-a fost greu. Cate destine si cate vise au fost sau nu au fost in casa aceea. cum se zice : Chartagina deleta est sau cam asa.

Apoi am sapat. Mult pamant - 20 de masini imense au transportat pamantul din fundatii. Era aprilie. Din pacate a fost si una dintre cele mai ploiase primaveri din ultimii 10 ani. Catastrofal, inundatii, pompeaza apa. Impreuna cu Gica am reusit sa trecem si peste acest obstacol. Privind in urma cred ca aceasta a fost poate o incercare. A intins un pic din limita rabdarii, a disperarii si a tot acestui cocktail de senzatii stresante pe care le poate avea un om.
Pentru multe luni ploaia a fost o sursa de stres si a ridicat in mine munti de colesterol. Doar auzul stropilor pe tabla era suficient sa am insomnie.

Fierul si caramida. Cand am inceput sa turnam placile de beton si sa crosetam caramida a fost un semn bun. Faceam poze in fiecare saptamana si ma bucuram sa vad ca totul curge firesc si chiar normal. Era bine. Dimineata incepea cu o cafea la magazinul lui Mili aka Popa aka La Sifoane. Imi placea, ma prindea si era bine. Oboseala fierbinte dar placuta ma cuprindea seara in timp ce ma retrageam cu gandul la urmatoarea zi. Next.
Apoi a venit Costin impreuna cu Cristi. S-a pus acoperisul, s-a desfacut sampania si s-a batut bradul.
Impreuna cu Cristi si cu Costin am pus lambriul in mansarda si am pavat curtea cu dale.

Casa prindea viata. Ma simteam precum Gepeto. Aveam sforile si modelam. Helga m-a ajutat sa alegem culorile de exterior si piatra din India - Ardezie.
Am vopsit gardul am pus luminile si m-am oprit.
In dimineata urmatoare m-am trezit ca deobicei la ora 0630. Este toamna.Eu nu puteam sa relizez ca totul este gata.
Este liniste si frunzele galbene de la un copac incert au cazut pe strada Orzari. Le matur. Am observat ca timpul in care maturi este un timp ideal de meditatie. Imi place sa matur. Chestia asta ma pune sa gandesc si activeaza in mine o stare de bine, de confort mental.

Multi ioghini se lauda cu anduranta de a nu manca si de a se abtine. Este un punct de vedere. Mie imi place sa ma misc. Imi place acest fitness pe care urbea, comertul, zgomotul si agitatia oamenilor flamanzi il creaza. Asta ne face sa avansam si ne da senzatia de util.
M-am tot gandit la un gest plin de buna intentie dar care m-a framantat. Directorul unei firme intr-o sala plina cu angajati ca un gest de bunavointa le spune ca de luna viitoare acestia vor primi si tichete de masa. Un freamat de multumire si multi ochi uzi de bucurie. Este ceva in plus.
Eu cred insa ca este ceva in minus. Oamenii isi pierd demnitatea si frumusetea lor datorita nevoii. Maretia omului scade in fata banului. Acelasi lucru l-am simtit si eu dar invers. Faptul ca am creat ceva m-a transformat si m-a luminat. Sunt aceeasi persoana dar nu sunt. Am dobandit o mai mare lejeritate in a vorbi cu oamenii si a privi oamenii drept in fata. Am demnitate.

Au fost si lucruri dureroase si complicate in tot acest timp pentru ca nimic din ce e mare nu se poate face fara sacrificiu.
Ma plimb prin targ si ma uit la cate lucruri de care nu ai nevoie cum zicea un mare filozof. intr-un colt vad un tei pitic.
Un copac. Cred ca ar fi o mutare inteligenta. Il cumpar.

Bogdan Voiculescu - EIC 21.10.2015

Mirosul de fan

- Eram chiar aici, in camera asta, pe patul asta cand s-a intamplat.
- Chiar aici?
- Da
- Pai si iti mai aduci aminte ceva de atunci
- Foarte vag, insa este ceva nespus de frumos in toata treaba asta. Pot sa ii ating fata si sa ii simt sarutul
-Interesant.

Cabinetul doctorului Aurel P arata ca si cum timpul nu ar fi trecut pe acolo. Acelasi mobilier ca in anii 1990.Un dulap cu cateva aptibilduri si un raft de carti care tinea pitita o carte de basme.
- Vreau sa te aduni si sa fii acolo sa imi spui tot cu lux de amanunte

Mi-a placut de prima oara. Nu stiu daca sangele de adolescent spre tanar din mine sau faptul ca era o fata foarte sexy sau istetimea ei... Poate toate la un loc. Era vesela si asta imi placea. Totul in jurul nostru era agatat de un pic de tristete si foarte multa ingrijorare insa rasul ei taia starea aia. Avea parul negru si ochii caprui, parul lung si pielea neagra ca de tiganca. Se cocotatse pe un fotoliu vechi si se uita l&a mine cu admiratie.

- Te admira? De ce?
- Nu pot sa iti spun de ce. Poate pentru simplu fapt ca eram  cumva un fel de lider, un fel de organizator de petreceri si imi placea sa ma dau destept pe atunci. Imi reusea.
- Esti sincer si imi place acest lucru la tine. Keep it this way.
- Pot sa continui?
- Da. Te rog.
Am simtit cum ma indragostesc. Pe loc mi s-a facut frica. Mai trecusem pe acolo si experienta se terminase groaznic cu o infrangere pe teren propriu. Eram cumva prins in offsaid si mult prea repede pentru a administra o astfel de situatie.
Aburi de vin fiert si scortisoara. Stau cu capul pe piciorul ei, un prim contact fizic. Imi povesteste despre copilarie si despre vacantele de vara cand se juca in fan si ajuta la facutul capitelor. A fi copil - o comoara prea putin pretuita de parinti.
- Venea de la tara?
- Nu. Doar crescuse acolo. Dar asta mi-a placut cel mai mult. Era naturala.Nu avea coloranti sau poate alte chimicale cu care vin la pachet fetele din ziua de azi.
- Esti cam dur cu judecata ta.
-Incerc sa fiu obiectiv. Oricum aici a inceput totul.
Mana ei imi atingea parul vesnic nearanjat si nu spunea nimic. Apoi ne-am sarutat si a fost cel mai placut sarut de care am avut parte. Avea buzele foarte moi si calde.
---------

Mi-au inghetat picioarele. Ninge abundent si nu stiu daca sa ma bucur de ceea ce vad sau sa trag un sprint ca sa ma incalzesc.Oricum detest alcoolul. imi este teama de realitate si nu imi vine sa cred ca se va intampla azi. Au trecut 15 ani.
Poteca de munte si aerul de levantica se contrazic. La fel si eu cu mine nu suntem pe aceeasi lungime de unda. Este pueril si prostesc sa intind mana si sa simt caldura. Dar o fac si chestia asta imi da un curaj nebun sa sparg usa de la celula si sa sar in gol. Departe se vede marea. Un crampei de luciditate si o plaja fierbinte si plina de scoici. Stiu ca ei ii place caldura. Un tablou minunat cu un vapor in naufragiu scaladat de asfintit.
-----
-Si de ce nu aveti curaj?
-Pai va dati seama dupa atata timp. Nu cred ca mai este vreo sansa.
- Si cabana?
- Aaa, cabana.... Pe la ora ora 10.00 inainte sa vina ceasul cu revelionul am luat o sanie. Era romantic. Nu sunt genul sa astept cu lumanari aprinse dar imi place cu siguranta ca seara sa beau un pahar de vin si sa stau confortabil alaturi de ea. Am vrut sa ma depasesc in ziua aia. am vrut sa fac ceva deosebit, sa ies din tipare si sa nu  mai fiu eu. Din economii am inchiriat o sanie cu un cal de la un localnic. Era cabana mai sus de Tulnici aproape de padurea cu pini rosii. Acolo am pregatit si o mica cina.
- Pare foarte frumos si rupt din filme
- Asa este.
Eram pe drumul care se abate de la moara veche si o ia usor spre cascada. S-a pornit o furtuna de zapada. Vantul sufla tare si noi inghetaseram complet. Dar ne uitam unul la altul si ne era de ajuns. Eram indragostiti lulea.
Cabana ne astepta. Pentru un moment am crezut ca va fi perfect.In toti acesti 15 ani ceea ce m-a dus mai departe a fost ultima ei imbratisare si speranta de revedere.
-----
Fierul este rece. Daca pui mana pe el se lipeste ca superglue-ul. De ce nu am un micoscop sa privesc toate nervurile lui pana la nivelul atomic? M-as simti mult mai bine. Am taiat cateva parti din timp si am facut trei colaje in alb si negru. O copilarie, o adolescenta si o maturitate tarzie si grea.
O rutina apasatoare ma chinuie de aici din spatele gratiilor. Acelasi lucru iar si iar si aceleasi fete fara caracter sau profunzime. Mici interese meschine si fum negru de CO2.
Nu mai pot sa visez la vara si nici nu mai pot sa ajut la stransul fanului acolo la Hobita. Sunt amputat. Unica mea sansa a mai ramas izvorul cu sulf de la herculane.
Trebuie sa ajung acolo, sa ma scald si sa respir aerul tare.
--------
- De ce simti nevoia sa te justifici?
- Am nevoie de minim o scorbura. Un loc ascuns fara lumina. M-am invatat asa
- La ora trei m-au luat din pat in pijama si m-au pus in duba. Stiam ca gresisem dar nu mai aveam ce face. Trebuia sa platesc si am facut-o. Vedeam cabana indepartandu-se tot mai mult. Parcurgeam acelasi drum dar de data asta cu sentimente opuse.
- Te-ai schimbat.
- si dumneavoastra domnule profesor.
-te stiam mai tare.
- Nu mai sunt. pot doar sa ma mai bucur citind cate o carte buna.
----------
Poate suna poetic si foarte dulce dar am inceput sa am o nostalgie a unui timp care nu a fost trait niciodata. Un timp pe care doar eu mi-l imaginez ca fiind perfect sau aproape perfect. O idealizez, o iubesc si sper sa am forta sa o reintalnesc candva.

-----------
Sunteti liber domnule Liviu.
Cabana.Vara.Fanul si buzele fierbinti.
Apoi am adormit.