Cerehardistii

Cerehardistii (sau lost in Gradina Botanica)

                                            

      Cunoastem cu totii fraza spusa prin metrou, la colt de strada, in interesectii sau la scoala “ in ce lume traim?”. De fapt nu este o fraza este o mirare si parca la noi la romani ea se subintelege cumva ca fiind parte integranta a modului nostru de viata si de gandire.

Cu siguranta cu totii ne-am jucat cu ocheanul minune compus din zeci de ciobulete si ne-am minunat de culorile si de formele asimetrice. Ne-a facut placere fiindca eram copii. De multe ori am fost sensibilizat de cat de indiferenti sunt oamenii si cum la noi, in Romania, a fi impreuna este de multe ori echivalent cu fiecare isi vede de ale lui. Si poate acest lucru doare sau raneste mai putin atunci cand stii ca el se afla undeva dincolo de gardul tau. Confortul de a sta, de a privi gen Moromete si a nu interveni,ca a cuprins acest colt de Europa numit Romania. Daca in trecut mai gaseai indurare azi incepi direct cu o capitulare.

Multi oameni maturi care au copii se despart. De multe ori acel copil este traumatizat si sufera. Insa viata este ca o ciunga tragi de ea si mesteci in continuare si chiar daca unele lucruri nu mai au acelasi gust ca la inceput asta nu te opreste sa nu mesteci in continuare. 

Noi ca parinti ne continuam destinul si incercam sa vedem cat de repede putem da o alta culoare si incercam sa renuntam la nuantele de gri si negru. Avem insa responsabilitatea sa veghem ca acel copil sa aiba cat mai multe sanse reale de a se bucura demn, frumos si inteligent de viata.

Cand unul dintre veteranii de razboi s-a oprit in fata unei liste lungi care descria mijloacele de tortura – veteranul a spus ca pe lista, poate chiar in capul acestei liste el ar pune si “neputinta de a-ti ajuta propriul copil”.

Citind literele de pe sigla veche a scolii “SECRETARIAT” imi aduc aminte de veteranul de razboi, de Moromete si de fraza “in ce lume traim”.

Un copil minunat, inteligent, frumos si cu multe daruri pe care poate povestile cu zane nu le-au enumerat total sta prins intr-un no mens land in ghearele indolentei si mizeriei pe care societatea de azi le imprastie la orice pas. Este transferat la cerearea mamei si fara acordul tatalui dintr-o scoala normala unde copii vin in fiecare zi aranjati si cu temele mai mult sau mai putin facute, cu emotiile inerente ale unei noi zile de scoala, cu dorinta poate de a afla lucruri noi si de a se juca. Intr-o scoala in care dascalii inca mai sunt dascali, din aceasta scoala copilul este mutat intr-o asociatie asa numita scoala fara clase de studiu si fara profesori, intr-o asociatie neacreditata.

Acest transfer ilegal se poate face fiindca traim in Romania. Acolo unde personalul administrativ traieste cu pauze lungi si dese intre doua cafele si un buchet de flori adus pentru o adeverinta sau poate pentru un transfer ilegal.

Cum este posibil ca scola la care merge un elev roman, cetatean roman sa fie total dezinteresata de destinul educational al lui. Exista oare o limita? Ma gandesc la acea semnatura pusa de cineva pe foaia de transfer a elevei si la faptul ca acel om fara a face o minima verificare isi da acordul pentru startul unui abandon scolar mascat. O institutie in care noi toti ne punem sperante :SCOALA da cu sutul si arunca fara o verificare - cu toate ca a fost instiintata verbal ca unul dintre parinti nu este de acord arunca afara din sistem un copil care are nevoie de ajutor atat educational cat si emotional.

Stim cu totii ce se intampla in Norvegia sau in alte tari daca doar s-ar auzi o cat de mica tentativa de a face rau unui copil. La noi este perfect normal.

Cu totii gresim si cu siguranta ca nimeni nu este perfect. Poate ca si scoala era aglomerata si poate ca si eleva nu prezenta un interes special nefiind fata de vip sau fata vreunui mogul sau poate politician ferches ce-si sterge in fiecare seara fata de sticla canalelor de stiri aparand cu vehementa un stat de drept care nu exista fiindca el exista si fiindca el apara atitudinea secretariatelor, sectiilor de politie si a altor institutii care arareori se pot numi de interventie si nicidecum rapida.

Si povestea curge mai departe. Eleva ajunge astfel in urma unui transfer Ilegal si fara acordul ambilor parinti asa cum scrie la lege, o lege pe care SCOALA nu o cunoaste si nici nu face minimul efort sa o cunoasca in randul Cerehardienilor. Suna a star trek si este asa.

Este o asociatie in care orele sau clasele sau poate nimic se tin in curte pe banca, unde ca si in titlu exista o abordare holistica  - adica nu este necesar sa fii in clasa, unde limba romana nu exista printre joculetele de societate promovate de asociatie si unde doamna director sustine ca ei se supun legilor din Marea Britanie, aici in tara asta, in lumea asta in care traim si noi platim taxe si impozite. Este o asociatie in care litera de lege din Romania este putin importanta si unde nu exista o supervizare profesionista din punct de vedere didactic. Ei au punctele lor de vedere iar sistemul de stat este in viziunea lor un sistem prost, neperformant si plin de oameni obtuzi despre care ei spun ca nu ar avea ce sa caute acolo. De ce sa oblige copilul sa faca carte? Este un sistem in care copilul trebuie sa invete. In acceptiunea lor copilul si nu elevul  trebuie doar lasat sa absoarba experientele din mediul inconjurator, fara stress si intr-un mod ludic. Adica in traducere libera copilul nu are nevoie de bac, examene ci doar de “scoala vietii”.

Mereu am privit aceste lucruri cu amuzament si am fost de principiu ca fiecare isi educa copilul asa cum vrea dar eu…

Aici ma opresc sa respir. Am incercat sa inteleg ceea ce acesti cerehardieni isi doresc si nu am putut inghiti cantitatile mari de manipulare si de lipsa de organizare si constiinta legate de viitorul copiilor care intra in acest non-sistem.

Fata mea este acolo. Eu sunt aici si sunt incatusat intr-o mare de neputinta fiindca stiu ca a inceput un drum gresit din vointa unui parinte ranit si poate bolnav.

Nu credeam ca voi incepe sa cersesc dupa ajutor dar iata-ma ajuns in aceasta postura, scriind petitii si adrese si intampinari si cautand ca un vrajitor printre paginile codului civil scaparea.

In lumea aceasta bolnava si urata incerc sa imi scap copilul de mizerie si analfabetism si o voi face. Am totusi incredere ca poate acel poate pe care l-am invocate de atatea ori, ca poate voi gasi in aceasta batalie aliati si oameni buni cu care sa merg inainte si cu care sa ma unesc pentru ceva curat si adevarat.

Pentru mine a spune “in ce lume traim” este mult prea putin.

Dar pentru tine?

tramvaiul 5

de cati prieteni ai oare nevoie ca sa poti spune ca ai experimentat cu adevarat sentimentul prieteniei? De cate clipe de multunmire adanca ai oare nevoie ca sa poti spune ca esti fericit cu adevarat?
Citesc cateva proze mai vechi pe care le-am scris in anii trecuti si ma simt binecuvantat ca am reusit sa evadez din starea aceea de tristete si melancolie. O numesc o etapa din viata mea, un capitol inchis si un rau necesar. Stiu ca multi dintre noi am trecut prin asa ceva si ca toti avem experientele noastre pe care dorim sa le uitam cat mai degraba, sa le lasam in spate, sa le aruncam ca pe un obiect vrajit si sa apara mai apoi acea padure imensa ca o bariera intre noi si trecut, intre noi si rau.
Sunt cu Natalia si este prima ei lectie de patinaj. Imi aduc aminte de bunica mea care ma ducea la cursurile de patinaj de la Floreasca, de statia de tramvai 5, de frig si de bucuria ghetii. Imi aduc aminte de cauciucul sfartecat de lamele subtiri ale patinelor artistice, de linistea patinoarului si de luminile chioare care dadeau ringului o aura fantastica. Un vestiar lung cu bancute din PFL. Apoi a fost un concurs de patinaj viteza pe care l-am castigat miraculos impreuna cu verisoara mea Anda - evident fiind cei mai buni. In ziua urmatoare cu mandrie am dus Informatia Bucurestiului la scoala. Eram in ziar la rubrica sport. Mandru am adormit cu bucata de hartie sub perna. O tin de mana pe Natalia dupa mai bine de 30 de ani si incerc aproape aceeasi emotie. E ceva viu si adevarat. Are patine noi, face primii pasi. Sunt cativa profesori de patinaj. Ma intreaba daca sa ma ajute. Refuz. Initierea vreau sa fie facuta de mine. Vreau sa ma lupt putin cu incapatanarea ei, cu greselile ei, cu frica ei. Altfel as lua de-a gata si ar fi mult prea superficial. As pierde clipa. Incet facem mici tururi si ne incalzim cu ceai fierbinte. Dupa o ora si jumatate Natalia patineaza singura.

Seara ma reintorc singur la patinoar. Ma asez pe banca in parcul IOR si privesc apa inc neinghetata a unui Ianuarie calduros. Sunt multi cersetori fara adapost prin parc. Incerc sa ii evit. Nu imi place starea de mila si faptul ca ma pun in situatia sa iau mereu si mereu aceeasi decizie - sa trec mai departe fara sa dau nimic. Cred ca nu ma mai impresioneazza nici hainele rupte si nici handicapul.  in fata bancii este o tasnitoare urata inchisa stangaci pe perioada iernii. Mai picura din cand in cand. Sorb din termosul cu ceai. Un termos nou, eficient care mentine caldura lichidului. Langa mine se aseaza o femeie mai in varsta. Ma deranjeaza. Aveam un moment placut. Sunt atatea banci in parc. Imi intinde un pahar gol. Ii torn si ei. Nu este cersetoare. Doar se odihneste. imi mutumeste si fixeaza mai apoi cu privirea aceeasi tasnitoare. Nu imi cere nimic si nu miroase urat.  O studiez mai atent. Are ochii verzi, este usor ridata pentru varsta ei. Parul ondulat nu este in intregime albit. Sta si priveste ca la poza la punct fix. Pur si simplu nu realizeaza ca se filmeaza. Nu isi da seama ca va ramane mereu acolo pe pelicula.

Statia tramvaiului 5 a fost mereu aglomerata. Si pe atunci era plina de cursantii patinuarului Floreasca. Multi isi atarnau de gat patinele si se strecurau cu greu in vagaoanele aglomerate si lungi. De cele mai multe ori era foarte rece si dupa oboseala antrenamentului in tramvai picoteam. Mamaie ma trezea si mmai mergeam putin pe jos, treceam de piata de la Sfantul Gheorghe unde uneori incepea sa fulguie. Intram prin pasajul intunecat si imi incercam de fiecare data ecoul. Apoi in cele din urma deschideam usa blocului, usa apartamentului si beam acel ceai de tei minunat si parfumat cu o lingurita de zahar.

Treptele bisericii din spatele cinematografului erau absolut fantastice pentru mine. Era locul unde primeam bucata de ziar cu coliva. Eram de varsta Nataliei atunci cand ma jucam cu orele prin jurul blocului impreuna cu prietenii mei. Pe atunci stateam la coada la banane cu orele pentru a primi 6 fructe verzi. Le pandeam pana capatau o oarecare urma de galben si le mancam incet, pretios.

Patinoarul din spatele meu este clar inchis in seara aceasta. Cei care vand vin fiert si turta dulce pun lacatele pe baracile de lemn. In termos nu mai am ceai.
Ma trezesc intr-o situatie foarte ciudata. O tin de mana pe femeia de langa mine. Acum cred ca stiu.