de cati prieteni ai oare nevoie ca sa poti spune ca ai experimentat cu adevarat sentimentul prieteniei? De cate clipe de multunmire adanca ai oare nevoie ca sa poti spune ca esti fericit cu adevarat?
Citesc cateva proze mai vechi pe care le-am scris in anii trecuti si ma simt binecuvantat ca am reusit sa evadez din starea aceea de tristete si melancolie. O numesc o etapa din viata mea, un capitol inchis si un rau necesar. Stiu ca multi dintre noi am trecut prin asa ceva si ca toti avem experientele noastre pe care dorim sa le uitam cat mai degraba, sa le lasam in spate, sa le aruncam ca pe un obiect vrajit si sa apara mai apoi acea padure imensa ca o bariera intre noi si trecut, intre noi si rau.
Sunt cu Natalia si este prima ei lectie de patinaj. Imi aduc aminte de bunica mea care ma ducea la cursurile de patinaj de la Floreasca, de statia de tramvai 5, de frig si de bucuria ghetii. Imi aduc aminte de cauciucul sfartecat de lamele subtiri ale patinelor artistice, de linistea patinoarului si de luminile chioare care dadeau ringului o aura fantastica. Un vestiar lung cu bancute din PFL. Apoi a fost un concurs de patinaj viteza pe care l-am castigat miraculos impreuna cu verisoara mea Anda - evident fiind cei mai buni. In ziua urmatoare cu mandrie am dus Informatia Bucurestiului la scoala. Eram in ziar la rubrica sport. Mandru am adormit cu bucata de hartie sub perna. O tin de mana pe Natalia dupa mai bine de 30 de ani si incerc aproape aceeasi emotie. E ceva viu si adevarat. Are patine noi, face primii pasi. Sunt cativa profesori de patinaj. Ma intreaba daca sa ma ajute. Refuz. Initierea vreau sa fie facuta de mine. Vreau sa ma lupt putin cu incapatanarea ei, cu greselile ei, cu frica ei. Altfel as lua de-a gata si ar fi mult prea superficial. As pierde clipa. Incet facem mici tururi si ne incalzim cu ceai fierbinte. Dupa o ora si jumatate Natalia patineaza singura.
Seara ma reintorc singur la patinoar. Ma asez pe banca in parcul IOR si privesc apa inc neinghetata a unui Ianuarie calduros. Sunt multi cersetori fara adapost prin parc. Incerc sa ii evit. Nu imi place starea de mila si faptul ca ma pun in situatia sa iau mereu si mereu aceeasi decizie - sa trec mai departe fara sa dau nimic. Cred ca nu ma mai impresioneazza nici hainele rupte si nici handicapul. in fata bancii este o tasnitoare urata inchisa stangaci pe perioada iernii. Mai picura din cand in cand. Sorb din termosul cu ceai. Un termos nou, eficient care mentine caldura lichidului. Langa mine se aseaza o femeie mai in varsta. Ma deranjeaza. Aveam un moment placut. Sunt atatea banci in parc. Imi intinde un pahar gol. Ii torn si ei. Nu este cersetoare. Doar se odihneste. imi mutumeste si fixeaza mai apoi cu privirea aceeasi tasnitoare. Nu imi cere nimic si nu miroase urat. O studiez mai atent. Are ochii verzi, este usor ridata pentru varsta ei. Parul ondulat nu este in intregime albit. Sta si priveste ca la poza la punct fix. Pur si simplu nu realizeaza ca se filmeaza. Nu isi da seama ca va ramane mereu acolo pe pelicula.
Statia tramvaiului 5 a fost mereu aglomerata. Si pe atunci era plina de cursantii patinuarului Floreasca. Multi isi atarnau de gat patinele si se strecurau cu greu in vagaoanele aglomerate si lungi. De cele mai multe ori era foarte rece si dupa oboseala antrenamentului in tramvai picoteam. Mamaie ma trezea si mmai mergeam putin pe jos, treceam de piata de la Sfantul Gheorghe unde uneori incepea sa fulguie. Intram prin pasajul intunecat si imi incercam de fiecare data ecoul. Apoi in cele din urma deschideam usa blocului, usa apartamentului si beam acel ceai de tei minunat si parfumat cu o lingurita de zahar.
Treptele bisericii din spatele cinematografului erau absolut fantastice pentru mine. Era locul unde primeam bucata de ziar cu coliva. Eram de varsta Nataliei atunci cand ma jucam cu orele prin jurul blocului impreuna cu prietenii mei. Pe atunci stateam la coada la banane cu orele pentru a primi 6 fructe verzi. Le pandeam pana capatau o oarecare urma de galben si le mancam incet, pretios.
Patinoarul din spatele meu este clar inchis in seara aceasta. Cei care vand vin fiert si turta dulce pun lacatele pe baracile de lemn. In termos nu mai am ceai.
Ma trezesc intr-o situatie foarte ciudata. O tin de mana pe femeia de langa mine. Acum cred ca stiu.
