pe albastru

Se apropie Craciunul si inchei un an special. Este un an in care am invatat sa merg. Am inceput sa ascult mai bine si sa imi indrept privirea spre oameni noi. Am iertat si am cerut sa fiu iertat. Cam la toate astea ma gandesc acum stand langa bradul pitic din curte. Un brad simbolic impodobit de fata mea in culori de albastru inchis.
In linistea unei seri de Decembrie departe de mirosul strident de scortisoara si de mere coapte imi imaginez si urmatorul pas de fericire. As vrea sa regasesc in mine puterea de a iubi curat asa cum am mai facut-o odata demult.

Toate chestille astea imi veneau in minte in timp ce cocotat pe scara prindeam ultimile lampioane cu reni si oameni de zapada. Am curatat apoi felinarele de gheata. Aerul este umed si iti intra in oase. Mai alung pentru o  ultima data porumbeii de pe aerul conditionat. Intru in casa. O casa mica, batraneasca fara un stil anume. O casa in care unii dintre prietenii mei dragi ma sfatuiesc sa fac unele schimbari si sa aduc mai aproape de zilele noastre incaperea principala. Mie imi place asa. Este o locuinta atemporala care inca mai poarta intre pereti mici reminiscente ale unui posibil fost bordel,  ascunzis pentru borfasii din Bariera sau poate chiar doua trei nuante de iubiri pierdute. O casa care in afara de geamurile albe de termopan cu scop de izolatie nu are nimic modern si classy. Eu o numesc un cort de regenerare. Atunci cand esti muscat de caine sangerezi, daca esti muscat de urs incerci sa supravietuiesti.

Cativa aburi se ridica din multicooker. Este o tocana de iepure. Un prieten drag imi gateste uneori. Ne adunam in jurul mesei din micuta bucatarie improvizata rapid si gustam din mancare. Sunt cu acesti buni prieteni de care ma leaga multe amintiri. Ma uit pe furis in ochii lor si ma bucur nespus ca sunt alaturi de mine pe acest drum.

Este un drum drept dar alunecos. Topirea zapezii din timpul zilei a facut loc unei pojghite de gheata. In picioare am adidasii albi, jegosi acum. imi place aerul si mirosul de fum de lemn. Este probabil una din ultimile case tiganesti care mai arde lemne in centrul orasului. Vreau sa tin bine minte aceste senzatii fiindca imi dau seama ca la anul este foarte posibil sa nu ma mai intalnesc cu ele.

Ascultam 2-3 melodii rock si apoi o melodie de zumba. Dansam si suntem dezinhibati chiar si la varsta noastra, o varsta la care multi ar avea o pretentie stupida de seriozitate si decenta. In cazul asta urasc decenta. Imi place sa fiu indecent si sa transpir mult,

Ma spal pe maini de praf.Imi dau cu apa pe fata si pe barba si apoi ca in fiecare zi ma privesc in oglinda. Ma analizez. Pentru o clipa zaresc in dreapta mea acea figura cunoscuta a ei. Este fosta mea iubita pierduta candva si care nu stiu cum reuseste sa ma urmareasca peste tot de ani de zile. O port in suflet si din cand in cand o scot de acolo si o privesc. Apoi cu grija o pun la loc si merg mai departe citind cateva pagini adanci de psihanaliza doar pentru mine scrise.

Cateva cumparaturi din piata de la Obor- niste mere, niste prune uscate si niste nuci. Gratarul incins cu mici ma cheama la 3 bucati + mustar. Cand ajung la tejghea imi dau seama ca il cunosc pe grataragiu. Este Marcel. Am copilarit cu el in spatele blocului. Tatal lui fusese macelar. Ma ia deoparte si imi spune cateva secvente din viata lui. O viata, dupa mine, mizera si trista in care doar a muncit, a facut 2 copii si a s-a insurat cu o femeie urata si proasta. Dar are cateva sfaturi adanci de viata. Isi lasa sortul pe masa si ii sopteste ceva colegului. Apoi imi zice: Hai cu mine. Eu inca infulec la micii fierbinti. Intram in hala mare si urcam la etaj. Acolo pe locul unde fusese un fost magazin fitosanitar, in dugheeana aceea ma baga ca sa imi arate ce are el. Sunt in cusca de termopan bordata de jaluzele verzi, jegoase. Toate geamurile sunt tapetate cu postere cu femei goale. Pe jos sta un pachet de carti de joc si cateva zaruri sleioase. O mini boxa bluetooth scoate o voce cu ritm oriental. hai da cu zarul imi zice. Si dau. Cade un zar mic. Hai trage o carte imi zice. si trag un popa.
Isi aprinde o tigara si se uita la mine. da' esti norocos Mister.

Globurile albastre din brad reflecta cumva cerul inorat iar steaua din varf este batuta de vant. Nu asez cadouri sub brad. Perioada mea scurta de reflectie se incheie rapid atunci cand domnul Marcel imi bate in poarta. E un fost macelar.

Dream sub Clepsidra

Dream sub clepsidra

Urc treptele blocului de pe soseaua marelui mall. Deschid usa apartamentului si o vad stand lungita pe canapeaua rosie din sufragerie. E tot acolo. Am crezut pe moment ca totul se terminase. Se sfarsise. Mi-am scos adidasii plini de frunze umede si am pus ceainicul pe foc. Mi-am tras un scaun langa fereastra si am privit lung blocul invecinat. Rand pe rand luminile se sting si cu un voyeurism lipsit de speranta vad cum vecinii isi saruta copii de culcare iar altii motaie in fata talk-showrilor tarzii. Aburii de la ceaiul cu ghimbir se scurg lent prin sita si ca un drog iute si aromat imi ajunge la creier. Ma uit la ea. Picioarele lungi, corpul subtire si lucrat si mainile fine, delicate. As putea sa o deranjez si sa port o discutie lunga, interminabila despre scopul vietii sau as putea doar sa astept si sa savurez imaginea unei femei  intr-un somn profund. Galagia soselei se stinge incet. Zgomotul de sina al tramvaielor tarzii ma baga in coltul plin cu amintiri din copilarie.

Podul ce traverseaza raul este strajuit de o parte si de alta de copaci. Si nu sunt orice fel de copaci sunt ciresi. Ciresul este copacul meu preferat. Imi place mult si nu pentru fructele lui cat pentru florile minunate care il impodobesc. Pot insa sa iubesc la fel de mult si un corcodus. Intr-o zi imi voi planta un corcodus dintr-un sambure si il voi avea chiar in fata ferestrei mele. Un vis frumos. Acest pod coboara lin peste un parau cu apa curata si biologic pura. Din boxele agitate in copaci se aud inregistrarile unor pasari care nu mai exista azi. Cu 20 de ani in urma radeam impreuna cu prietenul meu cum ca asa va arata viitorul. Azi mi se pare normal. Urmez poteca betonata ce duce spre containerul automatizat de unde imi voi ridica pensia.

Retrasi in spatele copacilor din Cotroceni avem un moment de liniste si de investigare reciproca. Incerc sa fiu simpatic dar nu imi iese. Toarta cestii de ceai se rupe si apa calaie mi se varsa pe pantaloni. Ma trezesc cumva infuriat. Situatia e salvata de o fata ametita care isi cere scuze si aduce in plus un castron cu biscuiti facuti in casa. Nimeni din jur nu remarca acest slalom emotional intre mine, ceasca si femeia de langa mine care la randul ei vrea sa iasa la rampa. E ora inchiderii. Se aduce nota. Inainte de plecare ma duc la toaleta in stil vintage si contemplu in timp ce folosesc pisoarul bubele de var de pe pereti. Probabil ca acum imi dau seama cat sunt de bolnav. In timp ce ma spal pe maini ma uit la ceas si constat cu stupoare ca e oprit fara baterie si nu stiu ora si poate nici locul unde ma aflu.

O regasesc langa biblioteca. Este aranjata, fardata si pune la loc o carte scrisa de un francez. Fac pariu ca apucase cartea aia doar asa la impresie. Insa, nu imi pasa. Ne tinem de mana si coboram scarile evazate candva folosite de conasi pentru a se urca mai rapid in trasuri. As vrea sa spun ca stiam de pe atunci unde mergem si ce vom face in continuare dar ar fi o simpla minciuna doar de dragul naratiunii.

Cu trei saptamani inainte sa ma apuc sa scriu un mic pamflet admirasem iarba speciala din curticica. Imi imaginam deja cum va arata toamna presarat acest gazon ieftin cu trei sau patru frunze galbene din plopul de vis-à-vis. M-am inselat. Angajatii primariei au intrat cu forta. Au turnat beton de jur imprejurul casei si mi-au mai lasat doar un ghiveci cu muscate. Toate florile au murit si gazonul a fost ras. Am vrut chiar sa ma iau la bataie cu cativa vecini care se holbau si se bucurau de chestia asta. Ei stateau la bloc si nu puteau sa inghita faptul ca in fiecare dimineata imi beam ceaiul si udam gazonul. Era momentul lor de glorie. Statul a rechizitionat totul. Pana si acel moment simplu de pace si liniste.

Si ultimul paragraf. Locurile de la teatru erau foarte indepartate de scena. Piesa era grea si in miercurea aceea nu aveam chef de loc sa vad o piesa de teatru. Dar am stat. Am stat 3 ore acolo doar ca sa miros acea nuanta discreta de parfum, sa tin de mana o femeie si sa ma gandesc hoteste la cateva momente nepermise de fericire adevarata.

Nu imi plac blogurile motivationale si nici sfaturile extreme in directia relatiilor de cuplu. Poate am exagerat cu cartile de psihologie si tot ceea ce incepe cu psi.. Primvara stiu doar atat ca prind puful copacilor si il bag sub tricou ca sa imi poarte noroc.

Nisipul din clepsidra s-a scurs. Ceaiul este gata. O seara minunata de toamna ma asteapta. E frig afara dar in suflete e caldura. Asa ar spune reclama standard la ciocolata de Anul Nou.

Lingurita cu dulceata de cirese amare imi aduce aminte de ea si mi-as fi dorit sa pot sa o trezesc.

15 nov 2018 Orzari

Singura

Am avut o idee legata de ce voi scrie in randurile urmatoare dar se pare ca acea idee s-a dus asa cum a venit. Totusi cateva ganduri legate de apa.

Nu stiu sa inot. M-am sculat intr-o buna dimineata cu un chef nebun sa invat ceva nou. Ceva de care mi-a fost frica, m-am temut pur si simplu ca voi sfarsi inecat in mare incercand cu disperare sa ma salvez dand din maini. Vedeam cum salvamarii discuta pe mal despre cazul meu ca despre cazul unui nebun. Asa ca la o varsta la care unii se gandesc sa se afunde in Jacuzzi cu o carte buna in mana, sa se lase mangaiati de razele soarelui pe plaja sau sa calatoreasca exotic doar stropindu-se cu apa, la aceasta varsta de turnura am decis sa iau lectii de inot.

Nu stiu de ce de fiecare data cand am avut acest imbold pentru lucruri noi profesorii mei au fost deosebiti. Am dat peste un professor de inot destul de voluminos, tanar dar care avea un mare sictir legat de actul in sine – de inot. Stia insa tehnica si avea iscusinta sa iti explice. Dupa 4 luni de practica m-am obisnuit cu idea ca nu ma inec, am experimentat durerile carceilor si respiratia.

Poate ca chestia asta cu inotul nu a fost tocmai intamplatoare. Era o chemare. Inotand imi vine in minte intamplarea recenta a unei intalniri cu una din frumoasele mele iubiri terminate brusc si de neinteles.

Intalnirea a fost scurta. Dupa 16 ani de zile am privit-o in ochi si am inteles ca era la fel precum o lasasem. Avea o tristete mare pe care nu si-o putea ascunde. Rasul usor fortat te ducea cu gandul la scenele si la dublele de pe platourile de filmare ale unui film din categoria B. Mereu am avut o atractie irezistibila pentru intuneric si durere cu toate ca nu mi le doresc.

In discutia cu ea ma simteam ca un santierist obosit care da la lopata incercand sa ajung acolo unde pamantul e curat, nepoluat si fara buruieni. Tanjeam dupa adevar. Un adevar pe care eu nu il elucidasem si statea suspendat undeva.

O zi incerta de mai cu cateva ploi stoarse cu greu. Apoi acel pahar de vin roze comandat. Mana calda si in cele din urma asteptarea sarutului deschizator de drumuri. Florile cumparate in graba de la o tiganca erau trantite pe masa si asteptau sa ajunga cat mai curand intr-o vaza. Apoi a venit si eliberarea.

-          Tu nu ai fost acolo cand am avut nevoie de tine. Am incercat sa te sun si nu ai raspuns. Ce puteam face? Atunci m-am simtit atat de singura.

Cuvantul “singura” mi-a raschetat intestinele si poate chiar pe moment am sangerat intern. Stiam la ce se refera si stiam cat de mult poate sa doara singuratatea in suferinta. Acum dupa ani de experiente accumulate privesc cu totul si cu totul altfel tabloul de atunci si imi dau seama ca as fi putut face mult mai mult. Probabil ca atunci am preferat sa ma ascund in spatele imaturitatii mele sis a o folosesc precum o scuza idioata in tot cee ace avea sa urmeze.

Exercitiile de respiratie la inot sunt elementare. Am urmarit cateva filmulete pe you tube. Mana se intinde si urechea se sprijina pe ea. La trei miscari de brate se ia inca o gura de oxigen.

Fancand bazinele de la un cap la altul prin apa bogata in clor incep sa ma simt ca un element chimic nedescoperit. Nu aud nimic si vad blurat apa. Mainile se misca morisca iar creierul incearca sa invete si   sa deprinde tehnica de supravietuire. Ma uit la bazin si azi apa din el este parca mai fierbinte ca niciodata. Razele soarelui ricoseaza din balcoanele blocurilor de pe soseaua Pantelimon direct in linia de demarcatie de sub apa. Acolo sunt eu. Ma regasesc cu mila la o intersectie uitata a unei amintiri frumoase despre iubire si gestica calda si apa linistita.

Cand stau sa ma gandesc la acel unic gest care mi-a schimbat cursul dragostei si al vietii. La firimitura pusa in plus de egoism imi vine sa trag apa pe nas si in gat.

-          Cate bazine ati facut?

-          Treizeci.

-          Nu ati obosit?

Nu are rost sa mai raspund pentru ca ma racesc. Dupa o pauza de efort prelungita corpul incepe sa se raceasca. Muschii se detensioneaza si mainile se relaxeaza mult prea mult.

-          Eram rece. Paharul de roze se terminase. Ce propozitie as putea pune acum in fata unei decizii luate atunci. Ce pas ar lasa urme in nisipul sufletului ei astfel ca dupa ani si ani sa priveasca o poza cu mine nu cu tristete ci doar cu un zambet nostalgic? Scuzele au ceva pueril si sincer vocabularul meu era atat de saracacios pe moment incat m-as fi facut de ras.

De la o varsta am observat ca oamenii evita sa se uite unii in ochii altora. Parca le-ar fi frica sa nu fie descoperiti. Am avut atunci puterea sa o privesc si i-am zis:

-          Eu nu sunt asa. (Asa cum? Asa cum? Imi tot repetam in ce fel nu sunt asa?) Sunt altfel. Stii, eu sunt un om bun. Nu mi-a placut nicicand sa fac rau. Sunt dezordonat in gesturi si neglijent in vorbe dar sunt un om bun. Suna patetic dar era adevarat.

Profesorul de inot se misca nervos pe marginea bazinului incercand sa imi atraga atentia ca pluta pe spate se face cel mai bine atunci cand ai jumatate de cap imersata in apa si nu mai putin.

-          Stati domnule relaxat. Inotul inseamna relaxare. Cu cat veti fi mai relaxat cu atat veti inota mai bine. Trebuie sa faceti pluta pe spate si usor sa dati din mana.

Faceam pluta si era chiar exercitiul meu preferat. Numar lampile care atarna de tavanul piscinei si le pierd sirul pentru ca sunt atat de scufundat in mine, in ganduri si in apa…

Orzari 15 mai 2018

Trotuarul

Ca un cos de gunoi uman in mine intra precum intr-un fluviu toate invectivele si nelinistile ultimei mele sotii. Privesc cu consternare si inexplicabil cum dejectiile verbale se revarsa asupra-mi iar eu fara nici o emotie intorc spatele si plec.

Au trecut vremurile cand toate astea ma faceau sa sufar ca un caine. Pielea sufletului meu este bine tabacita. Chiar in sinea mea ma apuca rasul vazand aceeasi placa cum ruleaza la nesfarsit. Cu siguranta M se racoreste bine improscand cu venin.

Este prima zi de primavera din acest an. Dupa un final salbatic al iernii privesc pe geam ramasitele inca verzi ale gazonului si sunt optimist. Soarele ma incalzeste cald ca o dona de prima mana. Simt ca am un nou tel in viata si o noua motivatie. A cata oara ma metmorfozez oare intr-o ghinda putreda?

Privesc pozele si imi selectez cu grija amintirile fara a indrazni sa intru in buzunarele periculoase ale emotiilor adolescentine. Trecand ca un simplu calator pe trotuarul ingust al vietii m-am ciocnit involuntar de ea. Ne-am imprietenit si apoi i-am facut o invitatie care a durat mai bine de 15 ani.

Arata bine atunci. Imi placea sa me afisez cu ea ca si cum ar fi fost o haina noua. O varsta pe care nu as putea sa o uit. O varsta in care cautam cu sete experiente noi. Cam ceea ce simt acum poate dar de 10 ori mai potentat de aroma si frumusetea tineretii.Pe atunci scriam doar din auzite despre durerile si greutatile iubirii neimplinite. Clar lucrarile mele de proza scurta aratau oarecum artificial.Azi scriu din experienta si sunt mai mult ca sigur ca nu exista Happy End.

Ne-am schimbat sau poate am fost mereu asa dar azi am dat cartile pe fata. Am inceput sa jucam altceva un joc urat al tolerantei si de-a prinselea. Nu conta cine gresea conta cina argumenta mai tare si in final ne prabuseam fara energie.Un joc care ne facuse complici si care dadea dependenta. Nu exista doctor iar farmaciile se feresc sa dea sfaturi.

Azi am plecat. Am reluat drumul unic al singuratatii in existenta.

Noaptea ma dor spasmatic muschii ca si cum altcineva se cuibareste in mine sau altceva incearca sa ia locul a ceea ce a fost. Este aerul pur de libertate. Ma bucur sa revad culorile uitate ale vietii si ca un bebelus sa fac cunostinta cu natura inconjuratoare pe care o uitasem.

Am evadat din lagarul emotiilor si am ajuns in Rai. Un Rai care fusese aici dar pe care eu nu il puteam constientiza sau atinge. Acel tarm la care naufragiatul spera si care nu mai apare. Isi face iluzii si el nu apare. Dar la mine este real. Il simt il traiesc.

Se zice ca ar fi o minciuna cum ca sufletul ar exista. Conform stiintei suntem doar energie. Tind sa cred ca exista un sambure de adevar cum ca acolo in noi ceva poate fi frant, rupt, abuzat si jecmanit de catre un hot de viata. Dar tot acel ceva are o putere enorma de regenerare.

Ma uit la cer intins pe iarba. Sunt gol pe dinauntru si oarecum resetat pentru o noua etapa. Am salvat cele mai frumoase amintiri pe hard si pot sa spun ca a fost chiar greu. Transferul a durat mult. Fiecare emotie si sentiment, fiecare lacrima si deceptie a fost copiat. Odata terminat apare un moment dureros de liniste. Imi tiuie urechile si cu grija ma ridic. Plec. In urma mea se inchide poarta.

Maine este Luni. Maine nu trebuie sa fac nimic.

31.03.2018 Bucuresti