9 era

Poza făcută cu 1 saptamana înainte de COVID  Piatra Craiului   -   Vremuri linistite

In dimineața asta nu am chef sa scriu nimic. Si totuși trecand printre postarile bezmetice de pe facebook și anunturile cinice de la tv m-am gandit sa arunc și eu cateva cuvinte cenușii in aceasta perioada.

Am văzut anunturile medicilor si psihologilor legate de ce ar trebui sa facem in casa pentru a nu ne pierde mințile. Cum sa stam in izolare in timpul acestei epidemii de COVID, cum sa ne ferim cat mai abili de tancurile puse pe strada pentru poza si cum sa ne facem cumparaturile in piață la Obor stergand din 5 in 5 minute manerul de la caruciorul de pensionar fără a lua virusul periculos.

Totuși voi face ceva ce nu imi sta in fire. Voi intoarce aceasta imensa tabla de sah plina de infirmierii si responsabili si ministrii si presedinti. O voi darama si voi crea un alt scenariu. 

Sa zicem ca acest stop joc planetar este un test. Este un test care ne pune la o grea incercare. Este momentul in care trebuie sa ne vedem pe noi insine. Avem in sfârșit după foarte mult timp, ani de capitalism și de goana dupa adaptare, avem in sfârșit acel moment de respiro pe care unii nu l-au avut niciodată. Ar fi poate pentru prima oară cand am avea un moment de sinceritate cu noi. Ne-am deschide mai mult spre poezie și frumos. Sufletele noastre ar deveni un receptacul imens de soare și bucurie. Deliram..

Pe masa doua cescute fraternizeaza este ceașcă de cafea și ceașcă de ceai cu ghimbir. Este o nouă dimineața in izolare. Spre deosebire de acum 10 ani cand a inceput toata aceasta nebunie am invatat sa ma comport ireprosabil cu mine însumi. Am inserat in creier atâtea tabieturi cate nu am avut vreodată si functionez perfect. Sunetul sirenelor de spital nu ma mai sacaie așa cum o făceau in primele saptamani si mi se par la fel de firești precum ciripitul pasarilor.  

Oamenii cu masti mi se par incadrati in regie iar cei fara protectie ceva ieșit cu totul din comun. Pielea este străvezie de la spirt si parul lung, netuns ma face sa apar ca un rocker din clasa a X a din anii 90.

Orașul nostru este linistit. Marile corporații au dat faliment și economia a căzut. De ce sa ne mai temem. Nu mai exista știri și nici stiriste. Mai găsim rar produse străine iar bogăția se măsoară

azi in pachetelele de drojdie pe care le ai in frigider.

Este ora 11.00 - am intervalul meu de timp pentru a face cumparaturi. La fiecare 20 de străzi exista o piață cu strictul necesar. Oamenii nu mai arunca si mancam tot ceea ce cumparam. Îmi trag carutul și ma alimentez cu 3 kg de cartofi, ceapă și cateva fructe de sezon.

Nu-mi place ca in aceasta era parcurile sunt neingrijite si ca gardienii publici nu au altceva de făcut decat sa verifice unde ai fost și unde te duci. Cu toate astea încă mai găsesc in fereastra mea de timp minutele necesare și liniștea pe care altădată nu o aveam sa ma intalnesc cu prietenul meu batran și șchiop.

In parcul IOR discutam cu nostalgie despre vremurile aglomerate cand nu aveai unde sa parchezi masina și despre haituiala patronilor. In societatea nouă, izolationista avem cărți frumoase de istorie in care se vorbește de acel început de capitalism de prin anii 2000.

Copiii se joacă iar pe strada și am scris mai ieri o carte cu câteva jocuri de mult uitate – frunza și sotron.

Am început sa citesc articole și povești din ce in ce mai bine scrise. Vad cum online oameni care pictează  se redescopera prin cultura si arta. Socializeaza mai mult pe internet. Exista si o latura uitata a noastra de intr-ajutorare pe care o crezusem pierduta.

Statul ne plateste somajul tehnic scrâșnind din dinți si produsele alimentare sunt plafonate. Faina este mai alba decat era înainte. Cozile sunt mai mici si totul este rationalizat. Imi aduc aminte de mamaie cum statea sa ia rația de branza,oua și carne chiar înainte sa cada regimul comunist. Comunist,Capitalist, Izolationist.

Si dacă totul este chiar atat de idilic precum cred și precum ni se spune de sunt nervos si nelinistit? De ce trebuie sa ma împac cu insecuritatea? Ne adaptam.

Lili, vecina mea de 67 de ani zice ca nu mai poate sa stea in fotoliu si sa se uite la filme pe Netflix. Vrea sa iasa afara. Decât sa stea asa mai bine ia virusul și gata. I-am spus ca nu e bine. Ca poate sa moara. Nimic. Azi am vazut-o in fata blocului cu vecina de la 3 făceau schimb de retete.

Am cumparat prin curier ieri primul volum de poezii scrise in izolare. S-a abordat totul intr-o nota comica si l-am citit de minune la micul dejun chiar dacă am pătat filele cu unt si dulceata.

 Iubita îmi spune ca scriu din ce in ce mai prost. După cum am și declarat mai sus chiar nu am inspiratie. De unde sa vina? Am ticluit cateva tehnici pentru așa ceva. Imi voi pandi visele. Le voi selecta și apoi amintirile își vor face in cele din urma efectul si-mi vor furniza marfa proaspătă de inspirație.

Este ora 21.30 si ma apuca tremuratul. L se ridica si imi face un ceai. Nimic. Este ora 23.00 iau un paracetamol. Ma simt mai bine. Mi se facuse frica.

                                                                             &

Întins pe jos langa camera de gardă nările îmi sunt intepate de dezinfectant ieftin. Paracetamolul se scurge încet in intravenos și ne agatam pentru supraviețuire de cate o poveste ticluita pe genunchi, de cate un crampei de vis frumos furat azi noapte. Am ajuns de trei zile la spitalul de infectiosi. Pană acum doua luni treceam cu mașina pe langa el. Era aproape pustiu. Acum sunt ambulante care stau la rand pentru a livra pacienți. Un medic rezident dintr-o tara araba se apropie de mine si-mi spune ca a venit și rândul meu in aceasta dimineata. Voi face o radiografie pulmonara.

Sunt pacientul cu numărul 2335. Cred ca primii 100 de pacienti au fost mult mai importanti. Ei au fost vedetele canalelor de știri. Fiecare post descria cu lux de amănunte pentru fiecare pacient nou infectat cum a început totul si cum s-a terminat. De la 100 in sus am devenit numere si statistica. Chiar nu mai suntem VIP-uri decât poate atunci cand povestea noastra de viata chiar emotioneaza.

In ceea ce ma privește povestea mea de viața este relativ simpla. Am 43 de ani și ma pregăteam sa aplic iarăși fără prea mult entuziasm pentru o slujba la o firma din sectorul 2. Apoi am auzit de toata aceasta nebunie cu boala si evident ca am rămas acasă in izolare așa cum ne-au sfatuit. Nimic pasionant. Posibil sa fi luat boala de la lucrătorul de la gaze care m-a pus sa ii semnez factura sau poate de pe manerul de la ușa de la intrarea in bloc. Ghinion.

Intru in camera pentru raze. După ce se închide ușa din plumb se face liniște.  Cu vesta de protectie îmi sprijin spatele de aparatul performant. Sunt cateva clipe in care aparatul scoate cateva zgomote. In rest nu aud nimic.

Ma gandesc la preotul italian care și-a donat aparatul de ventilat mecanic unui tanar. Oare voi avea si eu aceasta șansa? Infirmierul costumat cu sac de gunoi protectiv ma trezește la realitate. Sunt condus in sfarsit spre pavilionul nostru. Este o zi de primavara fara ghiocei sau narcise. Ating cu papucii iarba proaspătă de langa bordura. Incep sa imi revin. Sunt un pacient pozitiv.  

Orzari 27.03.2020